Bega

Bega

Poate că nici un rîu din cîte brăzdează pămîntul acestei ţări nu are o istorie atît de particulară, de-a lungul căreia să fie constrîns să-şi modifice cursul, să treacă dintr-o stare în alta şi chiar să poarte succesiv mai multe nume, ca Bega, nepreţuita podoabă a Timişoarei. Îşi adună apele din munţii Poiana Ruscăi, pornind în lume din două braţe născute în coastele nordice ale masivului Padeş.
Primul, Bega Poieni, măsoară 31 km, cel de-a doilea, Bega Luncani, 37 km. Confluenţa lor se petrece în dreptul comunei Margina; din acest loc. cursul rîului se schimbă spre sud-vest, pînă în apropiere de Chizătău, unde are loc întîlnirea cu canalul de alimentare Timiş-Bega. Porţiunea care începe aici şi ţine pînă la Uzina hidroelectrică Timişoara, beneficiind de o albie regularizată, sub forma unui canal cu traseu aproximativ rectiliniu, la numele de Canalul Bega Nenavigabil, pentru a-l deosebi de ultima parte, cuprinsă între Timişoara şi confluenţa cu Tisa, pe teritoriul iugoslav, care, datorită noii sale calităţi, poartă denumirea de Canalul Bega Navigabil. Aceste două tronsoane ale rîului devenit canal sînt aproximativ 40 km cel nenavigabil şi 43 km cursul său navigabil. Pentru a se asigura canalului Bega Navigabil un nivel hidrologic constant, în secolul al XVIII-lea au fost construite două stăvilare cu ecluze în aval de Sînmihaiu Romăn. Tot în acea perioadă, şi tot pentru a se crea condiţii de navigabiiitate pe canal, dar şi cu intenţia de a feri de inundaţii oraşul Timişoara şi zona apuseană a Cîmpiei Banatului, a fost amenajată dubla conexiune Timiş-Bega şi Bega-Timiş, datorită căreia se obţin: alimentarea canalului, pe timpul debitelor mici şi mijlocii, cu apă deviată din rîul Timiş, la Coştei. (Devierea se face cu ajutorul unui baraj deversabil pe Timiş şi al unui stăvilar pe canalul de legătură Timiş-Bega); descărcarea viiturilor de pe Canalul Nenavigabil în Timiş, la Topolovăţ. în acest punct, devierea apelor urmează o cale inversă: stăvilar pe Bega şi apoi baraj deversabil pe canalul de legătură.
Lungimea totală a rîului, bănăţean prin apetenţă, este de 244 km dintre care 169 km străbat pămîntul ţării noastre; suprafaţa bazinului său hidrografic pe teritoriul romănesc este de aproximativ 2 200 km.p.
Datele tehnice puse la dispoziţie de hidrologul timişorean Ion Plavoşin ne vor ajuta să descifrăm mai bine tainele Begăi, să-i înţelegem temperamentul, atît de inegal şi de imprevizibil, să-i preţuim foloasele. Pornind la drum pe firul ei, vom cunoaşte locurile pe unde îşi poartă apele, peste satul Poieni, aflat în plin munte. Locurile sînt atît de încîntătoare, încît mulţi dintre turiştii care iau drept ţinta cabana Căpriorul, întind corturile în poienile înconjurate de arboret alpin aflat în preajma satului. Apoi, pîrîul se abate prin Crivina de Sus şi Pietroasa, pentru a se întîlni cu celălalt braţ, mai spornic şi mai viguros, ce îşi adună izvoarele de sub vîrful Padeş (1359 m). După ce traversează masivele paleozoice cristaline din zona localităţii Luncanii de Jos, taie către Tomeşti o vale strîmtă şi întortocheată, călăuza a noastră cînd pe lîngă stîncării abrupte, cînd printre poieni umbroase. Rîul-călăuză se arată, înainte să devină canalul drept şi bine taluzat, care taie Timişoara în două, îndrăgostit de locurile ce-i ies în cale. La început pste şovăielnic; înălţimea de peste 1 100 m de la care coboară îl sperie, îl ameţeşte: o ia mai întîi sore nord, apoi se îndreaptă buimac spre apus, pentru ca de la Luncani pînă la Margina să-şi îndrepte din nou albia către miazănoapte. Prin urmare, el iese printre oameni la Luncanii de Jos. Satul frate, de Sus, este astăzi un cătun în care nu mai trăiesc decît cîteva zeci de familii. O poveste bătrînească întoarce ca şase veacuri geneza aşezării din deal, punînd-o pe seama unor bănăţeni fugiţi din calea turcilor, care şi-au clădit colibele în poiana unde urmaşii lor se adăpostesc şi astăzi. Locului i se mai spune încă la Colibe, păstrarea toponimicului vrînd să confirme sîmburele de adevăr al legendei, înfiinţarea, lîngă firul văii, a unei topitorii de fier, i-a determinat pe oameni să coboare acum patru secole şi să întemeieze Luncanii de Jos. Satul păstrează ca într-o arhivă mereu îmbogăţită şi mereu întinerită, datinile, obiceiurile, portul, dragostea pentru cîntec ori pentru vorba înţeleaptă. «Măsuratul oilor» este şi la Luncani sărbătoarea de căpătîi a primăverii.
O dată ajunsă aici, Bega îşi dezvăluie pentru prima dată virtuţile sale piscicole. Păstrăvăria de la Luncani continuă să figureze printre principalele producătoare de păstrăv curcubeu.
Motelul Valea lui Liman, înconjurat de zeci de căsuţe de camping, se află la 6 km de sat. Este centrul turistic al unei văi, valea Begheiului, ce şi-a descoperit abia în anii din urmă o îndreptăţită vocaţie pentru turism, în amfiteatrul amenajat în decorul somptuos al pădurii are loc în fiecare vară o manifestare folclorică tradiţională care reuneşte majoritatea forţelor artistice de amatori din judeţul Timiş. Oamenii locului au deosebit şi toponimic apa cristalină şi năvalnică, uneori peste măsură de năvalnică, de rîul leneş, care împarte cu Timişul supremaţia hidrografică a Banatului. Nici un oraş nu se află prin apropiere: Lugojul este la 57 km. Deva la 65 km, iar Timişoara la 125 km. Satele s-au înfiripat pe văile săpate de viiturile stîrnite de apa ploilor şi zăpezilor, şi cine a însemnat cîndva numele Tomeştilor cu «Zăpodie» a făcut o foarte concisă descriere geografică: «Vale largă adăpostită de înălţimi». Tomeftii patronează toate satele de pe cursul superior al Begăi: Romăneşti, Băieţeşti, Luncani, cu aproape patru mii de locuitori, jumătate din ei trăiesc în Tomeşti-colonie, acolo unde se înalţa coşurile fabricii de sticlă, întreprinderea este foarte veche: dacă în proiectul de buget al Banatului pe anul 1728 se prevedeau venituri din activitatea de sticlărie, înseamnă că meşteşugul modelării materiei incandescente are aici rădăcini foarte adînci.
Drumul, modernizat încă din faţa motelului Valea lui Liman, trece prin satele Romăneşti (în preajma căruia speologii cercetează una dintre importantele peşteri din zonă) şi Curtea, pentru ca la Coşava să întîlnească DN 68 A Lugoj-Ilia, care va continua să însoţească încă 20 km cursul sinuos al rîului. Sîntem la Margina, localitate atestată documentar în anul 1365, în care s-a născut curînd după această dată, Elisabeta, mama lui Iancu de Hunedoara. Situată la o margine de Banat, de unde poate că i se trage şi numele, comuna este alcătuită din nouă sate risipite pe 133 km2. Pe aici Bega se obişnuise să-şi scuture somnul hibernal în convulsii zgomotoase, în timpul cărora belşugul de apă se transforma într-o dezlănţuire aducătoare de pagube O dată a distrus toate podurile din sat, a calamitat culturile de pe cîmp şi recoltele din grădini. Cei aflaţi la necaz spun că, din cauza importantelor cantităţi de pietriş transportat de la munte, rîul nărăvaş şi-a înălţat albia cu mai bine de 20 de centimetri. Pericolul altor inundaţii încă nu s-a stins,obligîndu-i pe oameni să vegheze necontenit, să sape canale, să adîncească şi să lărgească matca unor afluenţi ocazionali.
Teritoriul comunei este presărat cu urme străvechi de locuire: unelte şi arme de cremene aparţinînd culturii Criş au fost descoperite la Homojdia şi Coşava, o aşezare omenească din epoca bronzului la Susani. A fost «oppidus» în timpul romanilor, o cetate ridicată în partea de răsărit a satului, din care nu se mai văd decît urmele canalului de apă, pe unde era îndreptat un braţ din albia Begăi. Un mic muzeu etnografic prezintă vizitatorului dovezi de civilizaţie multiseculară ale locuitorilor din zonă.
Făgetul este vecinul dinspre apus al Marginei; pe şosea te despart doar 9 km. Le apropie acelaşi peisaj echilibrat, armonios, în care dealurile întind mîna cîmpiei cu privelişti largi, deschise pînă departe, acolo unde zările îşi apaşi greutatea pe umerii colţuroşi ai munţilor. Adîncile prefaceri economice şi sociale petrecute în ultimele decenii au adus Făgetul la ora întîlnirii sale cu oraşul. Viitorul centru urban cu profil agroindustrial dispune de pe acum de importante unităţi economice aflate în plină dezvoltare. Făgetul, cu vechi şi trainice tradiţii culturale, cunoaşte astăzi o împlinire a năzuinţelor de bogată trăire spirituală a locuitorilor săi: formaţii artistice de primă mărime, muzeu etnografic, cenaclu literar etc.
Două din satele făgeţene, Săteşti şi Povîrgina, conservă valoroase monumente de artă feudală; un al treilea Jupîneşti a fost un important centru ceramic De la Făget, şoseaua coboară prin Dumbrava şi Traian Vuia, pînă la Lugoj, dar cel ce doreşte să însoţească mai departe albia Begheiului are la dispoziţie un drum local, în cea mai mare parte modernizat, care străbate sate cu pronunţate accente tradiţionale: Bichigi, Răchita, Mănăştiur, Bethansen, Cutina, Balint; calea rutieră pe care am pornit leagă această ultimă localitate cu Costeiu, aflată pe malul Timişului. Prin Coştei trece însă magistrala E 94 care, de la Chizătău pînă la Timişoara, urmează cu destula fidelitate albia rîului. Este momentul să amintim aici şi principalii afluenţi de pe cursul superior ai Begăi. Cel dintîi, pe partea stîngă, este pîrîul Gladna, care îşi adună apele de pe versantul nord al masivului Padeş, avînd o lungime de 34 km şi o suprafaţă de bazin de 270 km2. El trece prin Gladna Româna, Gladna Montană (sate situate pe unul din traseele turistice care duc la cabana Căpriorul) şi Fîrdea, comună importantă în drumul spre Nădrag, în vecinătatea satului Surducu Mic a fost amenajat un lac de acumulare Urmează pe dreapta, pîrîul Miniş lung de 36 km, cu un bazin de 174 km care se varsă în Bega în dreptul confluenţei cu canalul de alimentare din zona satului Chizătău, renumit pentru corul său, cu o existenţă neîntreruptă de peste 125 de ani. !
Aceeaşi parte primeşte apoi pîraiele Gherteamos şi Behela. Primul, cu o lungime de 24 km şi o suprafaţă de bazin de 97 km2 se varsă în Bega în amonte de localitatea Remetea Mare; pe cursul lui s-a amenajat acumularea piscicolă Ianova. Cel de-al doilea, cu date aproximativ egale, îşi depune apele în aval de Uzina hidroelectrică Timişoara, adunîndu-şi debitul în două acumulări cu scopuri piscicole: Giarmata şi Dumbrăviţa, prima fiind folosită şi pentru irigaţii. Cea mai importantă aşezare pe lîngă care trece pîrîul Behela este comuna Giarmata (pe drumul judeţean Timişoara-Lipova), gazda unui interesant muzeu etnografic.
Din cei 60 km cît măsoară distanţa dintre Timişoara şi Lugoj, şoseaua parcurge 46 km pe lîngă meandrele Begăi. Reîntîlnirea cu rîul are loc pe aria comunei Belinţ, aşezare străveche, cu o existenţă documentară de şapte secole. Satele se succed la intervale scurte, atrăgînd atenţia călătorului asupra unui element esenţial: bunăstarea. Casele satelor bănăţene, mari, luminoase, funcţionale, decorate pe-afară cu motive populare policrome, realizate din plăci ceramice, exprimă cum nu se poate mai bine starea nouă, standardul de viaţă al locuitorilor de pe aceste meleaguri: Chizătău, Topolovăţu Mare, Recaş, Izvin, Remetea Mare, Ghiroda.
Recaşul, pe chipul căruia s-au aşternut vizibil semnele urbanizării, deţine un loc de frunte printre centrele viticole din această parte a ţării. Un tezaur monetar din sec. III e.n. îi confirmă existenţa încă din timpul stăpînirii romane; de la mijlocul veacului al XIV-lea, numeroase acte şi documente îl amintesc într-o desăvîrşită continuitate. La Izvin amatorul de ecnitaţie găseşte, pe terenurile amenajate ale unei herghelii, astăzi celebră datorită exemplarelor din rasele Nonius Lipitax şi Ardenezi, pe care le creşte, satisfacţiile acestui sport. Din Remetea Mare, localitate pe teritoriul căreia a fost descoperit un important material arheologic din epoca bronzului, se poate ajunge, după 6 km, pe un drum modernizat, în Parcul dendrologic de la Bazoş. Rezervaţie naturală de o deosebită valoare ştiinţifică, el deţine un mare număr de exemplare din specii rare, provenite din diferite colţuri ale lumii. Prin Pădurea Verde, drumul naţional intră în Timişoara, al doilea oraş al Romăniei, centru industrial de primă mărime, străvechi focar de cultură, oraş cu o efervescentă viaţă universitară.
De-a lungul a peste şapte secole, pe teritoriul Timişoarei s-au ridicat cetăţi şi palate, monumente istorice şi de arcă. au avut loc evenimente de maximă însemnătate, au trăit şi s-au afirmat personalităţi de frunte ale culturii romăneşti, îmbogăţit cu noi cartiere de locuinţe, cu un număr impresionant de aşezăminte cultural-so-ciale, supus unor radicale prefaceri edilitare, «oraşul de pe Bega» îşi înscrie numele şi din punct de vedere urbanistic în rîndul celor mai înfloritoare aşezări care înfrumuseţează chipul de azi al patriei. În noua fizionomie a Timişoarei, cu parcuri şi grădini fără număr, Bega îi accentuează personalitatea, devine o componentă majoră a fiinţei sale.
Puţini ştiu că Bega, pe care o privim astăzi de pe elegantele poduri de piatră ale Timişoarei, îşi datorează înfăţişarea «civilizată», cu malurile drepte şi taluzate, muncii neobosite a oamenilor. În trecut, cînd intra în Cîmpia Banatului, rîul provoca puternice fenomene de divagare. În perimetrul cîmpiei de divagare, nivelul apelor freatice era foarte apropiat de suprafaţă; din această cauză, peste 60 la sută din terenuri erau supraumezite şi în bună parte, inundabile. Publicînd, la începutul secolului al XVIII-lea, «Istoria Banatului Timişan», Griselini îşi făcuse minuţioase observaţii despre starea acestor terenuri: «Pe măsură ce, sub stăpînirea turcească, ţinuturile locuite se împuţinau, se înmulţeau mocirlele şi apele stătătoare... Afară de aceasta, apele rîurilor Bega, Timiş, Bîrda, Bîrzava, pe lîngă o mulţime de pîrîuri şi scurgerile izvoarelor, erau lăsate în voia lor; nimeni nu ştia să se folosească de mijloacele ce le prezenta hidrotehnică. Neoprite prin diguri, apele umpleau toate ţinuturile joase şi formau, cînd mocirle noi, mai mari decît cele vechi, cînd gropi cu nămol... aceste gropi nu cu puţin contribuiră la siguranţa cetăţii Timişoara...»
În anul 1728 au început lucrări de mai mare amploare pentru regularizarea Begăi, printre altele, săparea unui canal între Făget şi Timişoara, În scopul facilitării transportului prin plutărit a materialului lemnos, şi a unui canal navigabil între Timişoara şi Klek (Iugoslavia). Între Izvin şi Ghiroda au fost lăsate zone neamenajate, pentru ca mlaştinile din aceste locuri să poată servi drept rezervor natural apelor necesare morilor şi şanţurilor de apărare ale cetăţii Timişoara. Lucrările acestea au fost terminate abia în 1756. În anul următor s-a pornit la executarea unor regularizări mai raţionale, după proiectele şi îndrumările specialistului Maximilian Frimanth. Pentru alimentarea cu apă a Timişoarei şi a Canalului Bega Navigabil în perioadele deficitare s-a construit canalul de alimentare Timiş-Bega, între Coştei şi Chizătău, iar în aval de Topolovăţu Mic, la Hitias, canalul de descărcare Bega-Timiş, acesta din urmă cu rol de protejare a zonei de şes împotriva inundaţiilor. Dar, asupra viiturilor mari, canalul de descărcare nu a dat rezultatul scontat, astfel că problema apărării de inundaţii nu era rezolvată decît parţial. Ea a fost readusă în actualitate în anul 1841, cind serviciul tehnic al canalului a întocmit primul proiect de îndiguire. Nici acesta nici cele care i-au urmat pînă la începutul acestui secol, nu şi-au putut dovedi eficienţă. De-abia în perioada 1896— 1914, Asociaţia Timiş-Bega a executat pe baza unor noi proiecte, bucurîndu-se de data aceasta şi de sprijinul statului, lucrări de maximă importanţă: reconstruirea barajului de la Coştei, transformarea instalaţiilor hidraulice de la Topolovăţ şi construirea unui baraj fix, regularizarea canalului Bega între Topolovăţ şi Timişoara etc.
Astăzi, lucrările de protecţie împotriva inundaţiilor sînt reprezentate, pe lîngă amenajările de la Coştei şi Topolovăţ, de diguri ridicate pe ambele maluri, în lungime de 146 km, cărora li se adaugă peste 40 km de diguri de pe principalii afluenţi. Datorită indiguirilor şi sistemelor de desecare existente, sînt scoase în momentul de faţă de sub efectul inundaţiilor un număr important de obiective social-economice, precum şi peste 100000 ha teren agricol.
Pentru alimentarea cu apă a cetăţii Timişoara, s-a dat în folosinţă, între anii 1716 — 1733, o instalaţie hidraulică, apa fiind prelevată din rîu şi transportată pe două conducte subterane din lemn. Sistemul actual de distribuire datează din anul 1914. În momentul de faţă, apa necesară municipiului Timişoara este porrjpată din Bega, potabilizată cu ajutorul a două staţii de tratare şi distribuită în reţeaua publică. În vederea asigururării unui stoc permanent de apă, atît pentru necesităţile industriei, cît şi ale populaţiei, s-a construit pe Gladna o acumulare cu rol complex (alimentare cu apă, piscicol şi agrement).
Amenajarea căii navigabile de pe Bega, pînă la Tisa şi de aici în Dunăre, a început în anul 1728. Canalul a încetat să mai fie utilizat pentru transportul sistematic al mărfurilor şi pasagerilor, însă problema reorganizării acestei activităţi a revenit în actualitate, mai cu seamă datorită marilor avantaje oferite de căile fluviale în direcţia economisirii carburanţilor.
Morile de apă au fost cele dintîi care au folosit energia hidraulică a Begăi. Apoi, la începutul acestui secol, la intrarea sa în Timişoara, a fost construită o uzină hidroelectrică, aflată încă în funcţiune; energia pe care o furnizează nu mai poate fi comparată cu necesităţile marelui municipiu, astfel că astăzi ea nu mai are decît o valoare istorică, în cadrul căreia admirăm longevitatea instalaţiilor sale.
La fel de veche este şi ideea utilizării apelor rîului la irigaţii. Încă din anii 1718— 1723, specialişti italieni au amenajat pe teritoriul comunei Ghiroda o orezărie alimentată cu apă din Bega; pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, ea a fost desfiinţată în cadrul unor măsuri care îşi propuneau să înlăture din jurul Timişoarei, într-o perioadă cind epidemiile de ciumă aveau o frecvenţă foarte mare, orice sursă de infectare a aerului.
Astăzi, amenajările pentru irigaţii cunosc o creştere continuă. Pe lîngă apa prelevată direct din Bega, se asigură o utilizare eficientă din nu mai puţin de opt acumulări cu rol complex, situate în bazinul hidrografic al rîului. Suprafaţa irigată este încă redusă faţă de posibilităţile oferite de debitul regularizat al Begăi; numai pe baza stocului ce îl poate asigura lacul de acumulare de la Surduc, se prevede irigarea a încă 6 mii de ha.
Un rîu cîndva nestăpînit şi capricios a devenit supus şi folositor. Oamenii i-au schimbat destinul şi Bega pare să înţeleagă acum care îi este adevărata menire în viaţa celor ce-i aud susurul prietenos de-a lungul a 169 de kilometri.

NICOLAE DOCSĂNESCU