MARAMURES ROMANIA

DRUMURI CĂTRE MARAMUREŞ

Cetate naturală de străvechi aşezări omeneşti, pe care izvoarele scrise — vestitele diplome maramureşene — o amintesc pentru prima oară cu aproape 800 de ani în urmă, cele nescrise — ale tradiţiei şi legendelor — o situează undeva în primele începuturi de formare a poporului romîn, iar cele de piatră — ale arheologiei — o socotesc ca regiune locuită încă din vremea comunei primitive, Maramureşul constituie unul din cele mai mîndre colţuri ale pămîntului patriei noastre, situat la hotarul de miază-noapte — către U.R.S.S.
Despre frumuseţile sale de neegalat şi oamenii săi minunaţi, despre trecutul zbuciumat ca şi despre viitorul luminos al Maramureşului, s-au scris şi se vor mai scrie nenumărate pagini, s-au dat şi se vor mai dă multe şi variate păreri, fiecare dintre probleme constituind izvoare inepuizabile de inspiraţie.
Una şi aceeaşi ideie stăruie însă în toate descrierile asupra Maramureşului : asemănarea sa cu o cetate, imagine datorată zidurilor măreţe ale Carpaţilor — cînd prăpăstioase şi golaşe, cînd teşite şi îmbrăcate, de la poale pînă în vîrf, în haina întunecată a pădurilor — care o înconjură din toate părţile, încadrînd-o, după limbajul folosit de geografi, în seria depresiunilor intramontane sau intracarpatice.
Nu e prea uşor sa pătrunzi în interiorul depresiunii maramureşene, căci porţile sale sînt puţine şi greu de străbătut. Totuşi, Maramureşul nu este izolat. El se leagă strîns de Transilvania şi de Moldova, prin drumuri — uneori milenare, alteori mai recente — de-a lungul cărora îţi poţi dă seama cum omul trecînd — nu o dată — peste obstacole de necrezut a înfrînt îndărătnicia naturii.
Călător fiind, pe oricare dintre drumurile ce duc în Maramureş, nu vei mai putea uita niciodată pitorescul peisajelor care te întîmpină la tot pasul.
Din Moldova de nord, o şosea bine întreţinută, care însoţeşte fidelă gălăgioasa vale a Bistriţei Aurii, te poartă dinspre Vatra Dornei, prin Iacobeni şi Cîrlibaba, pentru ca apoi, mlădiindu-se în nenumărate serpentine, sa urce pasul înalt al Prislopului (1418 m), şi sa coboare în bazinul Vişeului, spre Borşa, prima mare localitate din părţile răsăritene ale depresiunii. Acesta este cel mai vechi şi poate cel mai bătătorit drum al Maramureşului, martor al descălecatului lui Bogdan şi cale de bejenie pentru maramureşenii mîndri, care preferau sa părăsească vetrele strămoşeşti, decît să-şi plece fruntea în faţa împilatorilor feudali, din îndepărtate timpuri, sau capitalişti, de mai tîrziu. Este în acelaşi timp calea care a asigurat încă de la înfiinţarea primelor cnezate şi voievodate romîneşti şi poate chiar de mai înainte, legături strînse — economice, politice şi culturale — între cele două ţinuturi învecinate, pe care Carpaţii nu le separă ci le unesc unul de altul.
Un alt drum folosit din vechi şi uitate vremi, vine dinspre Năsăud pe valea Someşului Mare, peste pasul Rodna (1254 m), uşurînd de astă dată comunicaţia cu bazinul Transilvaniei şi dublînd, pe un traseu mai ocolit, calea de legătură cu Moldova.
Artera de cea mai intensă circulaţie actuală este însă linia ferată Salva—Vişeu, una din realizările de justificată mîndrie a regimului de democraţie populară, însoţită de şoseaua cu care îşi împarte spaţiul din ce în ce mai îngust, pus la dispoziţie, cu multă zgîrcenie, de frumoasa vale a Sălăuţei.
De la Salva, din lunca largă şi primitoare a Someşului Mare, pînă la Telciu,, urcuşul se face în pantă lină, pe nesimţite şi pare o glumă pentru locomotiva pregătită sa înfrunte eforturi serioase. Valea Sălăuţei nu se arată nici ea prea deosebită, întîmpinîndu-te cu versanţi cu pante domoale, acoperiţi de livezi, păduri — vestigii ale codrilor odinioară de nepătruns — păşuni şi fîneţe smălţate cu flori în preajma cositului, terenuri de cultură şi gospodării uneori răzleţite alteori grupate în pîlcuri.
Nerăbdător aştepţi Coşbucul — vechiul Hordău — şi încerci sa cauţi, undeva pe malurile umbrite ale rîului zglobiu, moara în preajma căreia poetul ţărănimii îşi vă fi urzit atîtea din minunatele sale poezii.
De la Telciu, care îţi iese înainte cu întinsele sale depozite de cherestea, locurile se schimbă ca prin farmec. Pe valea din ce în ce mai frumoasă a aceleiaşi Sălăuţe, de nerecunoscut acum prin sălbăticia ei, trecînd peste nenumărate poduri şi viaducte, adevărate opere de artă ale tehnicii moderne, trenul 'urcă din greu către culmea Şetrefului (917 m), pe care o străbate printr-un lung tunel, lăsînd în stînga dealul Ştefăniţei (1204 m), iar în urmă pitorescul sat Romuli, ultima aşezare mai compactă de pe această vale. Abia la capătul nordic al tunelului, locomotiva îşi anunţă intrarea în Maramureş printr-un şuerat victorios, repetat de ecou pînă la completa dispariţie.
Venind dinspre regiunea de cîmpii mănoase a Sătmarului, o altă şosea pătrunde întîi în pitoreasca Ţară a Oaşului, trecînd prin Negreşti, Certeze şi Moişeni; traversează apoi pasul Fargăului (583 rn) şi, de la Teceu Mic pînă la Sighet, însoţeşte unda cînd leneşă cînd înspumată a Tisei, legînd între ele satele maramureşene Remeţi, Săpînţa, Cîmpulung pe Tisa şi Sărăsău.
Nici una dintre aceste căi, afară — poate — de aceea a Prislopului, nu egalează însă în frumuseţe drumul ce trece în Maramureş peste culmea împădurită a Gutinului, urcînd în serpentine pînă la 1109m altitudine. Din Baia Mare şi pînă în Baia Sprie, şoseaua, astăzi complet modernizată, însoţeşte valea presărată cu bolovănişuri, aproape secată, a Săsarului, ale cărei ape au fost captate încă de sub poala muntelui, pentru nevoile întreprinderilor din regiune.
Prezenţa puternică a omului în peisajul natural, pe care întinsele livezi dinspre Tăuţi nu reuşesc decît sa o întregească, trădează importanţa mereu crescîndă a economiei locale, bazată în primul rînd pe industrie.
Specificul acestei industrii — extracţia şi prelucrarea metalelor neferoase — îl ghiceşti din reţeaua de funiculare ce trec adeseori peste prăpăstii ameţitoare, din conductele de apă care se înşiră ca nişte şerpi uriaşi, din apele noroioase mereu tulburi ale Săsarului, scăpate de la instalaţiile de flotaţie şi abia tîrîndu-se printre bolovani, din mulţimea de coşuri mereu fumegînde ale întreprinderilor, din mirosul înţepător ce stăruie în aer, din haldele de steril de la gura minelor, din forfota neobosită a minerilor din această regiune.
În sus de Baia Sprie peisajul se transformă aproape pe neaşteptate. Şoseaua părăseşte calea Săsarului, care şi-a recăpătat limpezimea de cristal a undelor şi începe urcuşul nenumăratelor serpentine, deschizîndu-şi cu greu calea spre culme. Pădurea care îmbracă în întregime pantele Gutinului (de fapt ale culmii muntoase ce se desfăşoară între Gutin şi Paltin), dă drumului, în timpul verii, aspectul unui adevărat tunel de verdeaţă, întunecat şi tăcut. Cînd şi cînd cîte un luminiş îţi deschide perspective spre vale. Nu poţi înţelege atunci ce te impresionează mai mult: prăpăstiile ameţitoare, în adîncurile cărora scînteiază unda transparentă a pîraielor de munte, bazinul larg al Băii Mari, în care aşezările omeneşti par nişte jucării împrăştiate de capriciile unor copii, său depărtările sinilii de la orizont, ce anunţă stepele întinse ale Cîmpiei Panonice.
Toamna, gama de culori a frunzişului, nuanţată de la galbenul palid pînă la roşul însîngerat, îţi pare ireală. Toate acestea le poţi admira în tihnă, căci urcuşul se face anevoie atît pe jos cît şi cu orice vehicul rutier.
Pe culme, la 1109 m înălţime, izvorul rece al Pintei te îndeamnă la popas. Fără sa vrei te duci cu gîndul la impunătorul masiv singuratic de eruptiv — Şatra Pintei — de undeva dinspre obîrşiile Lăpuşului, la Piatra Pintei, de jos dinspre Baia Mare, la Fîntîna Pintei, din îndepărtatul deal al Prisăcii, de lîngă Ţicăul Someşului, şi apoi, la faptele de vitejie, pe alocuri exagerate de legendă, dar în majoritatea cazurilor reale sau cu un sîmbure de adevăr, ale haiducului al cărui nume este şi astăzi pomenit cu mîndrie din Maramureş pînă în Sălaj şi din Oaş pînă în Ţara Chioarului.
În sfîrşit, o altă şosea leagă Ţara Lăpuşului de părţile Budeştilor, urmînd valea Coşeului, după ce a escaladat nu fără greutate aceeaşi culme a Gutinului, de astă dată chiar pe sub vîrful principal (1447 m).
Acestea nu sînt decît cele mai bătute drumuri spre ţinutul de pe Vişeu şi Iza. Păcurarii — cum sînt numiţi în graiul local ciobanii — şi turiştii cunosc nenumărate poteci tăinuite, accesibile numai pe jos sau în mod excepţional călare : peste Beneş şi pe sub Inău spre cabana Puzdrelor, peste Corongiş şi pe sub Vîrful Ghergheleului, prin valea Anieşului Mare şi pe sub vîrful Galaţului sau peste plaiurile Mihăesei, pe sub vîrful Laptelui şi prin valea Repede, prin valea Strîmbei şi pe sub Bătrîna. Şi acestea nu sînt singurele. Peste culmile Ţibleşului, Gutinului şi Oaşului numeroasele poteci îţi desfăşoară înaintea ochilor noi şi neasemuite privelişti, cu atît mai frumoase, cu cît te apropii mai mult de ţinta călătoriei.

PĂMÎNTUL MARAMUREŞULUI

Oricît de ageră ţi-ar fi vederea e greu sa cuprinzi dintr-o singură privire Maramureşul, chiar şi de pe Pietrosul Rodnei, stăpînitor — prin altitudine şi frumuseţe — al Carpaţilor romîneşti de miazănoapte, căci de jos de pei Tisa sau de pe Vişeu şi pînă sus la crestele care îi dau ocol, suprafaţa sa totalizează aproximativ 3380 kmp.
Ca să-ţi poţi face o idee de ansamblu asupra Maramureşului, trebuie să-ţi fixezi două puncte diferite de observaţie: Pietrosul Rodnei, maiestos şi tăcut, cu cei 2305 m ai săi — pentru părţile răsăritene — şi Gutinul, mult mai coborît (1447 m) dar nu mai puţin pitoresc — pentru cele apusene — şi apoi sa îmbini imaginile culese separat.
Rezultatul acestor strădanii vă fi următorul : Maramureşul — geograficeşte vorbind — se caracterizează printr-un relief dispus în trei mari trepte ; de aceea, credem că nu greşim, cînd vorbim despre un Maramureş muntos, unul deluros şi unul de terase -şi luncă.
Ca treaptă periferică, Maramureşul muntos, înalt, constituie rama spaţiului depresionar intracarpatic, ocupînd — proporţional — aproape jumătate din Suprafaţa întregului ţinut.
Culmile, împrăştiate — la prima vedere — haotic, se înlănţuie totuşi între ele, alcătuind cîteva impresionante grupe de munţi, asemănătoare în asamblu, dar diferite în amănunt şi ca aspect şi ca geneză (origine).
Spre nord şi nord-est se desfăşoară pe aproape 80 km lungime, într-un uriaş arc de cerc, cu un capăt în pasul înalt al Prislopului şi cu celălalt în punctul în care Vişeut îşi dăruieşte apele Tisei, munţii cristalini — ca structură geologică dominantă — ai Maramureşului, continuîndu-se printr-o serie de ramificaţii şi pe teritoriul Uniunii Sovietice. Locuitorii Ucrainei subcarpatice, impresionaţi de verdele întunecat — aproape negru — al nesfîrşitelor păduri de molid care îi acoperă în întregime, i-au numit „Cernahora" — munţi negri. La fel de justificată este şi denumirea de Carpaţii Păduroşi, generalizată însă pentru un sector muntos mai extins. În ceea ce priveşte, culmile de pe teritoriul patriei noastre, cea mai potrivită denumire — şi geografii au înţeles acest lucru cînd le-au acordat-o — este aceea de Munţii Maramureşului, fiindcă aici, în inima lor, îşi dovedesc măiestria lucrului la pădure vestiţii „butinari" maramureşeni şi tot aici, în întinsele poiene de pe plaiuri, hălăduiesc cu turmele lor, de cum se ia zăpada şi pînă cade alta nouă, păcurarii localnici.
Linia marilor înălţimi jalonează frontiera cu Uniunea-Sovietică, respectiv cu R.S.S. Ucraina, unind între ele mîndrele piscuri Pop Ivanul (1940 m), Nienişca (1820 m)r Corbu (1700 m), Stogul (1655 m), Copilaşul (1599 m),. Lădescu (1590 m), Şuligul (1694 m), Păpădia (1526 m)„ Lăstunul (1646 m), Rotundul (1620 m), Dealul lui Coman; (1726 m), Crăceala (1853 m).
Păduri, cu întinse ochiuri de poiene, acoperă pînă la altitudinea de 1650—1700 m toată această înlănţuire de piscuri : în timp ce la peste 1700 m ies în relief ţancuri prăpăstioase, izolate, domeniu al bogatelor păşuni alpine pe care păcurarii maramureşeni le cunosc ca nimeni alţii. Pe alocuri, sub cele mai impunătoare vîrfuri, cîteva „căldări", mărturii ale gheţarilor cuaternari, adăpostesc ochiuri de apă, vremelnice sau permanente, în care se oglindeşte azuriul cerului senin şi unde vin sa se adape dimineaţa căprioarele.
1. Valea Vaserului.
O serie de ape gălăgioase şi limpezi, tributare Vişeu-lui, şi-au împins izvoarele pînă sub culmea principală, compartimentînd-o şi izolînd pe interfluvii, ramificaţii secundare străjuite de masive a căror înălţime nu rămîne cu nimic mai prejos: Farcăul (1961 m) şi Mihailecul (1920 m) între Ruscova şi Repedea; Pietrosul Maramureşului (1854 m), Pecialu (1729 m) şi Băiţa (1673 m) între Ruscova şi Vaser ; vîrful Ţiganului (1739 m), To-roiaga (1939 m) şi Piciorul Caprii (1807 m) Între Vaser şi Cisla.
Alături de şisturile cristaline (roci tari, rezistente) care predomină, apare uneori şi eruptivul cu roci de provenienţă vulcanică (Toroiaga) justificînd nu numai înfăţişarea maiestoasa a masivelor, ci şi importantele lor bogăţii minerale, ca şi depozite sedimentare (gresii, argile, nisipuri) înscrise în relief prin forme mai teşite, îmbătrînite parcă.
2. Pietrosul Mare văzut de pe Valea lui Dragoş (În ultimul plan,dreapta).
Prin curmătura largă a Prislopului, Munţii Maramureşului se leagă de un alt masiv cristalin impunător, acela al Rodnei, care închide depresiunea spre sud, stră-juind-o ca un adevărat zid, aproape de netrecut. Pînă la 1700—1800 m pantele sale apar domoale şi ascunse în acelaşi veşmînt bogat al pădurilor de conifere.
Peste această limită, piscurile prăpăstioase „ţîşnesc" pe neaşteptate. Dezorientate parcă de atîta lumină, se desfăşoară mai întîi plaiuri prelungi, acoperite de covorul înmiresmat al păşunilor alpine, pentru ca sa se ridice apoi către înălţimile văzduhului piscuri ameninţătoare şi golaşe. Toate sînt la fel de impresionante, la fel de greu de urcat, chiar şi de către alpiniştii cei mai încercaţi. Tronînd peste haosul de culmi împietrite din jur, reţin însă în mod deosebit atenţia Ghergheleul (2160 m), vîrful Galaţului (2057 m), vîrful Puzdrelor (2191 m), Negreasa (2052 m), vîrful Repede (2077 m), Rebra (2269 m) şi în sfîrşit, maiestos, Pietrosul Mare (2305 m), cel mai înalt pisc din întregul lanţ al Carpaţilor orientali.
3. Culmea Faţa Mesei şi vîrful Puzdrelor (2191).
Gheţarii de odinioară (din perioada geologică cuaternară) au muşcat adînc în rocile rezistente, au transformat culmile într-o adevărată linie sinuoasă de creste dantelate şi au presărat — cu deosebire pe versantul nordic, unde condiţiile de acumulare a zăpezilor au fost mai prielnice — o salbă întreagă de circuri glaciare, „căldări" sau „zănoage" în limbajul păstorilor, care adăpostesc cîteodată minunate iezere, lacuri alpine, aşa cum e cel de sub Pietrosul, sau cum sînt tăurile Lalei, undeva în afara hotarului maramureşan, la poalele celuilalt vîrf dominant al Rodnei, Inăul (2280 m).
Spre sud-vest şi vest aspectul lanţului muntos care încheie seria zidurilor de cetate ale Maramureşului se schimbă, fiind alta şi originea sa. Peste plaiuri, în general mai coborîte, adesea chiar sub 1000 m, piscurile apar de cele mai multe ori cu înfăţişarea unor uriaşe clăi, cînd conice, cînd zdrenţuite de atacul perseverent al ploilor, zăpezilor, vînturilor, îngheţului etc. Este aspectul tipic pe care-l dau în relief munţii de origine vulcanică, deşi din perioadele geologice străvechi cînd s-au produs aceste cataclisme naturale, dalta timpului a modificat adînc înfăţişarea lor iniţială. Trei şiruri de culmi se înlănţuie într-o singură unitate vulcanică : Munţii Ţibleşului, ai Gutinu-lui şi ai Oaşului, descrescînd treptat ca înălţime, pe măsură ce se apropie de hotarul nordic al ţării.
Alpiniştilor, care au urcat de atîtea ori culmile, geologilor şi minerilor localnici, care scormonesc adîncurile pentru a scoate la lumina zilei nepreţuitele lor bogăţii, sau „păcurarilor" de pe Iza şi Mara, ori din satele Ţării Lăpuşului le sînt tot atît de cunoscute şi de dragi piscurile golaşe sau împădurite, începînd cu cel mai măreţ dintre ele: Ţibleşul (1842 m) şi continuîndu-se apoi spre vest, prin Arceriul, frate geamăn al acestuia, Stegiorul (1474 m), vîrful Cîrligăturii (1248 m), Măgura (1226 m), Văratecul (1353 m), pînă în Gutin (1447 m). Spinarea prelungă şi netedă a Gutinului, numită foarte sugestiv pentru înfăţişarea sa „Poderei", este străjuită de altfel de mai multe vîrfuri : Gutinul Mare, Gutinul Mic, Gutinul Doamnei şi uriaşa orgă dăltuită în stînca dură a Crestei Cocoşului căreia nici nu i se putea dă o denumire mai plastică decît aceasta, dată de localnici.
De-aici de sus, înfiorat de abisul ce ţi se deschide prăpăstios la picioare, poţi admira în tihnă, după ce ţi-ai potolit bătăile inimii, provocate de urcuş, cea mai splendidă privelişte a Maramureşului apusean.
Spre valea nu prea îndepărtată a Tisei, pe care o ghiceşti undeva înapoia ultimelor înălţimi împădurite, pierdute într-o pîclă albăstruie, relieful este mai coborît prezentîndu-se în forme din ce în ce mai domoale. Peste întinderea aceasta de spinări prelungi se ridică rar cîte un vîrf mai semeţ: Paltinul (1142 m), vîrful Pietrii (l 176.m), Breaza (1258), Pleşca Mare (1291 m), Tribşorul (978 m), Fargăul Mare (1043 m).
Acestea încheie de altfel zidurile Maramureşului căci spre nord-vest, pe teritoriul U.R.S.S., depresiunea se deschide largă şi ospitalieră, pînă la Hust, de unde se leagă cu şesul întins al pustei maghiare.
4. Vîrful Piatra Rea (1696 m). În dreapta Faţa Mesei (1666 m).
Vîrfuri sure de stînci, în adîncul cărora zac uneori nepreţuite bogăţii, cline prelungi acoperite cu păduri de nepâtruns, poiene întinse, colindate de turme, izvoare limpezi şi reci, pîraie vijelioase, iată ce reprezintă în puţine cuvinte Maramureşul muntos.
Ţinutul dealurilor e cu totul altul. Sute de mii şi chiar milioane de ani de-a rîndul, puhoaiele ajutate fiind de îngheţ-dezgheţ, de vînturi, de zăpezi şi ploi au măcinat cu perseverenţă falnicile culmi periferice, cărînd materialul fărîmiţat jos, spre vatra depresiunii, unde au stăruit vreme îndelungată apele unui golf marin. Transformat apoi într-un lac, el a fost în cele din urmă umplut complet cu aceste materiale. Acţiunea torenţilor a continuat însă şi materialul depus la poalele munţilor a format cu timpul o adevărată trenă de agestre (conuri de dejecţie[1] ), reunite într-o suprafaţă comună, cu pante line şi prelungite, numită aşa de sugestiv — în alte părţi ale ţării — „picior de munte", iar — în Italia nordică — „piemont".
Cele de sub Pietrosul sînt mai puţin întinse, căci şi spaţiul cuprins între Munţii Maramureşului şi masivul Rodnei este îngust. Totuşi ele apar distinct, mai ales pe stînga Vişeului, îmblînzind urcuşurile către crestele muntelui. Sub Ţibleş şi sub Gutin piemonturile se desfăşoară pe larg şi deşi ulterior apele le-au mai compartimentat, sînt neasemuit de frumoase.
Alături de ele, în formaţiunile sedimentare din vatra depresiunii, eroziunea apelor curgătoare a sculptat văi largi, despărţite prin culmi deluroase, pleşuve sau împădurite, dar modeste ca înălţime şi aspect faţă de munţii ce le domină categoric, uneori cu peste 1000 m.
Aici se desfăşoară întinsele păşuni, cele mai frumoase livezi de pomi fructiferi, nenumărate culturi şi un adevărat „roi" de aşezări înşirate pe văile primitoare sau — mai obişnuit — împrăştiate pe plaiuri, înălţimile obişnuite se menţin între 600 şi 800 m şi numai în preajma cununei muntoase urcă pînă spre 1000—1100 m.
Aici, în sînul reţelei de dealuri şi văi, pulsează o viaţă intensă. Seara se aude cîntul melodios al fluierului, instrumentul muzical cel mai îndrăgit al maramureşenilor, sunetul tălăngilor, hămăitul leneş sau îndîrjit al cîinilor, mugetul prelung al turmelor ce se întorc de la păşune şi hăulitul gutural al cîntecelor haiduceşti.
În sfîrşit, a treia treaptă de relief a Maramureşului, mai puţin extinsă dar şi cea mai populată, se întinde de-a lungul văilor surori, Vişeul şi Iza, ca şi al Tisei care le culege pe amîndouă, cu terase şi cu lunci largi, pe podul cărora s-au îngrămădit într-o adevărată salbă satele şi tîrgurile; aici fiecare palmă de pămînt e folosită pentru culturi. Tot aici, îşi desfăşoară traseele lor şoselele de cea mai largă circulaţie şi căile ferate ale acestei depresiuni. Relieful coboară sub 600 m, iar pe văile largi, în apropiere de confluenţa cu Tisa, chiar sub 300 m. În general, dacă în această a treia treaptă a reliefului Maramureşului condiţiile de viaţă sînt mai prielnice, aceasta nu înseamnă însă că nu există şi greutăţi. Adeseori puhoaiele nestăvilite pustiesc culturile şi aşezările, distrug podurile şi căile de comunicaţii, îngrămădesc bolovănişuri peste terenurile fertile sau dezrădăcinează livezile de pomi fructiferi. Lupta omului cu natura este îndîrjită, dar maramureşeanul nu ştie ce-i oboseala şi nu pregetă nici un efort.
Dacă în trecut, în condiţiile unei crunte exploatări, omul îşi încrucişa adeseori neputincios braţele, astăzi cînd se ştie stăpîn pe rodul muncii sale şi cînd primeşte ajutorul organizat al statului democrat-popular, el smulge naturii cu fiecare zi tot mai multe bunuri şi schimbă văzînd cu ochii înfăţişarea atît de deplorabilă altădată a pămîntului iubit cu ardoare.

CEVA DESPRE CELELALTE CONDIŢII GEOGRAFICE ALE MARAMUREŞULUI

Faţă de alte regiuni ale ţării, Maramureşul prezintă două trăsături specifice care determină cîteva particularităţi ale condiţiilor sale fizico-geografice, răsfrînte într-o oarecare măsură şi asupra economiei locale.
Este vorba în primul rînd de aşezarea sa în partea cea mai nordică a R.P.R. şi în regiunea cea mai rece şi mai umedă a Carpaţilor noştri, cu influenţe puţin favorabile din multe puncte de vedere şi mai ales sub raport climatic.
Cea de-a doua trăsătură se referă la aspectul său depresionar. Ţinutul acesta umed şi rece — prin aşezarea sa pe latitudine — este protejat totuşi de influenţele negative ale Crivăţului şi de asprimea iernilor din nord-estul Europei, prin puternicele lanţuri muntoase care-l înconjură. Imblînzirea relativă a climatului maramureşean se datoreşte şi faptului că depresiunea se deschide prin „poarta" de la Hust, destul de larg spre vest, astfel că masele de aer umed şi relativ cald din vest pătrund cu multă uşurinţă În interiorul său.
Totuşi clima Maramureşului, comparată cu alte regiuni ale ţării, rămîne, aşa cum s-a amintit, rece şi umedă. Media temperaturilor din timpul iernii oscilează între —20 şi —30 pentru zonele mai joase şi mai adăpostite, coborînd însă sub —4° şi chiar sub —50 către rama muntoasă din jur. În felul acesta iernile devin aspre ; termometrele măsoară uneori —30° în vest, la Ocna Şugatag, —31° în est, la Vişeu de Sus.
5. Peisaj de iarnă în Maramureş (în ultimul plan vîrful Galaţului).
Această diferenţă se înregistrează şi pentru extremele pozitive, din anotimpul cald, cînd în vest se ajunge pînă la +38° faţă de numai +35° în est.
Vînturile, indiferent de direcţia din care bat, îşi pierd din intensitate, cununa de munţi jucînd — din acest punct de vedere — rolul unui adevărat paravan protector. Este de relevat îndeosebi îndulcirea crivăţului, care numai arareori poate pătrunde peste înşeuarea înaltă a Prislopului, astfel că, oricît de mari ar fi zăpezile, viscolele sînt rare în Maramureş.
Precipitaţiile, oricare ar fi forma sub care cad, sînt în schimb foarte bogate. Lanţul vulcanic Oaş-Gutin-Ţibleş înălţat dintr-o dată cu cîteva sute de metri deasupra Cîmpiei Panonice, ca un adevărat zid în calea curenţilor umezi dinspre ocean, provoacă — mai ales că este şi împădurit — condensarea vaporilor de apă, ceea ce face ca din acest punct de vedere, munţii Oaş-Ţibleş sa fie una dintre cele mai umede regiuni ale ţării. În mod obişnuit cad aici 1000—1200 mm anual şi nu rareori se depăşesc chiar 1300—1400 mm. Cu uşoare scăderi, bogaţia de precipitaţii se menţine aceeaşi şi pentru Munţii Rodnei şi ai Maramureşului.
În depresiunea propriu-zisă cantitatea lor se reduce în schimb pînă la 700—800 mm; totuşi e destul de ridicată îaţă de alte regiuni ale ţării, astfel că pentru Maramureş nu se pune problema secetelor ci — dimpotrivă — aceea a anilor prea ploioşi uneori.
Apele Maramureşului deşi nu sînt mari, ca urmare a spaţiului depresionar destul de redus, compensează în schimb prin debitul lor. Tisa, cu izvoarele îngemănate (Tisa Albă şi Tisa Neagră), porneşte la drum de sub Hovîrla (U.R.S.S.), străbătînd transversal bazinul depresionar, printr-o vale largă, în care nu rareori îşi despleteşte apele, răsfăţîndu-se pe prunduri, pentru ca apoi sa se încleşteze furioasă în scurte defilee. Pentru noi trasează frontiera nordică a ţării, începînd de la Tribuşa (U.R.S.S.) şi pînă dincolo de Teceu Mic. Terasele sale, frumos desfăşurate pe ambele maluri, justifică îngrămădirile de sate şi de culturi, lăsînd suficient spaţiu şi pentru şosea şi prentru calea ferată.
Cele mai îndrăgite ape din Maramureş sînt însă : Vişeul şi Iza. Acestea sînt surori prin lungimea lor aproape egală (Vişeul 77 km, Iza 79 km), prin traseele lor relativ paralele, prin aceleaşi capricioase şi uneori dezastruoase viituri din timpul topirii zăpezilor sau al averselor de ploaie şi — în sfîrşit — prin faptul că îşi au şi obîrşiile şi gurile de vărsare pe pămîntul maramureşean.
Vişeul coboară prin mijlocirea văii limpezi şi zgomotoase a Borşei — strunită în multe locuri de om şi obligată să-i asculte poruncile — tocmai de sub Prislop, întorcînd parcă spatele Bistriţei Aurii care — cu aceeaşi obîrşie — o ia în sens opus, spre Moldova. Masivul Rodna e prea apropiat ca să-i trimită în sprijin afluenţi mai mari. Valea Repede este cea mai demnă de luat în seamă, însuşi numele trădîndu-i caracterul imprimat de pantele prăpăstioase, peste care cade în repezişuri şi cascade.
6. Valea Cislei cu linia ferată îngustă de exploatare.
În schimb culmile mult mai îndepărtate ale munţilor Maramureşului alimentează cu debit bogat o serie de văi de o rară frumuseţe, folosite pentru transportul lemnului şi prielnice instalărilor de microhidrocentrale, văi pe care Vişeul le culege rînd pe rînd, devenind el însuşi tot mai puternic. Intre acestea se înscriu Cisla, pe al cărui traseu se găsesc exploatările de la Baia Borşa ; Vaserul, unit cu Novăţul, Noviciorul şi Boţitul, în lungul cărora s-au format cîteva cătune de „butinari", dovada cea mai grăitoare de bogăţia în lemn a locurilor; Ruscova, puternic ramificată, alimentată de Socolov, Covasniţa şi Repedea, în bazinul căreia s-a sculptat mica dar frumoasa depresiune Poienele de sub munte; Frumuşeaua şi, în sfîrşit, aproape de hotar, Bistra.
7. „Scoc" pentru transportul lemnului pe Valea Cislei.
Iza, cu bazinul dezvoltat în sens opus, pe stînga, şi-a împins izvoarele tocmai sub culmea Besarabei, nu-departe de falnicul Pietrosul Rodnei. Pînă la Dragomireşti nu adună decît pîraie mărunte şi limpezi. De sub Ţibleş îi vin în sprijin Valea Baicului, unită cu Arceriul, apoi leudul, Botiza, Slătioara (topica trădează izvoarele sărate din bazinul său), iar de sub culmile care alcătuiesc Gutinul, frumoasa şi ramificată vale a Marei, care a dat — aşa cum arată istoricii şi folcloriştii — numele întregului ţinut al Maramureşului.
Dincolo de Sighet, Tisa mai primeşte ca afluent direct Valea Săpînţei, cu izvoarele pe undeva pe sub Tarniţa Oaşului. Însemnatele cantităţi de energie pe care le înregistrează îndeosebi văile vijelioase din regiunile înalte au fost valorificate, e drept parţial încă, pentru punerea în mişcare a morilor, joagărelor, dîrstelor sau pentru transportul lemnelor de foc. Toate acestea sînt departe însă de adevăratul potenţial al apelor maramureşene, pe care viitoarele etape ale planului de electrificare le vă valorifica mult mai raţional.
Solurile Maramureşului sînt sărace şi trebuie lucrate cu deosebită grijă acolo unde se practică agricultura. Întreaga regiune înaltă e dominată de solurile de pajişti alpine, scheletice, uneori chiar cu turbării şi — mai obişnuit — de solurile brune acide de pădure, mai intens sau mai slab podzolite.
În vatra depresiunii se întîlnesc aproape exclusiv solurile brune de pădure, a căror fertilitate depinde, în mare măsură, de aplicarea cu stricteţe a regulilor agrotehnice, problema îngrăşămintelor situîndu-se — din acest punct de vedere — pe primul loc. Sporadic apar şi lăco-viştile, pe podurile uneori înmlăştinite ale teraselor, ca şi solurile de aluviune, în luncile inundabile. Condiţiile de relief, climă şi soluri sînt, aşa cum se vede, puţin prielnice pentru agricultură. Maramureşeanul n-are însă prea mult de ales. De aceea, el suplineşte lipsurile, necruţîndu-şi nici o oboseală pentru a stoarce fiecărui petic de pămînt tot ce-i poate dă, deşi adeseori eforturile nu-i sînt' îndeajuns răsplătite.
Vegetaţia naturală a Maramureşului trădează şi ea influenţele celorlalţi factori fizico-geografici. Culmile înalte, de la 1700—1750 m în sus (aceasta depinde şi de expoziţia versanţilor) aparţin domeniului păşunilor alpine, deosebit de favorabile păstoritului. Cele peste 80 de stîni risipite pe plaiurile Maramureşului dovedesc cu prisosinţă acest lucru.
Între aceste limite, bujorul de munte (Rhododendronul), cu florile sale pal-roşietice, ocupă cîteodată arii deosebit de întinse, pe care nu te mai saturi admirîndu-le atunci cînd planta e în floare. Tot aici au aceeaşi mare extensiune afinişurile, în mijlocul cărora apar uneori strugurii ursului, relicve glaciare pe teritoriul patriei noastre. Cu spiritul lor inventiv, împinşi şi de sărăcia, altădată proverbială pe meleagurile lor, maramureşenii au adăugat, la gama extraordinar de bogată a obiectelor casnice executate de ei înşişi, un pieptănaş special de lemn, ca o lopăţică cu dinţi lungi (aşa-numitul „breabăn"), cu care culesul afinelor devine o adevărată plăcere.
În sfîrşit, tot în acest domeniu se întîlnesc nenumărate rarităţi floristice şi faunistice, ceea ce a impus declararea Pietrosului Mare ca rezervaţie naturală.
Sub limita păşunilor alpine se desfăşoară, cu deosebire în munţii Maramureşului şi ai Rodnei şi mai puţin în celelalte grupe, pădurile seculare de conifere, în care predomină ca esenţă molidul. Condiţiile aspre de climă fac ca arborii sa crească încet; aceasta îmbunătăţeşte în schimb calitatea lemnului.
În timpul dominaţiei habsburgice pentru instrumentele muzicale de rezonanţă care se fabricau la Viena, se folosea aproape exclusiv lemnul molidului de Maramureş, neîntrecut prin calitatea sa. În aceeaşi măsură era preţuită şi cheresteaua locală. Aceasta a dus la jefuirea aproape generală de către exploatatori a mîndrilor codri maramureşeni, acolo unde exploatarea nu cerea investiţii prea mari. Alături de molid e destul de răspîndit pinul, mai rar bradul alb şi cu totul excepţional tisa, cu lemnul ei
20
ca de fier, astăzi protejată de legile statului democrat-popular.
Pe culmile mai coborîte ale lanţului vulcanic, ca şi pe dealurile înalte din interiorul depresiunii, locul coniferelor este luat de fag, care găseşte aici condiţii optime de dezvoltare.
Codrii de fag ca şi cei de conifere de altfel, sînt bine încheiaţi, întunecaţi şi sumbri ; lumina pătrunde cu greu prin frunzişul deosebit de des, astfel că vegetaţia măruntă lipseşte aproape cu totul, fiind reprezentată doar prin ferigi şi ciuperci. Recompensează în schimb poienile pe care în lunile iunie-iulie, cînd sînt în plină înflorire, cu greu le-ar putea reproduce paleta unui pictor, oricît de îndemînatic ar fi.
De la 600—800 m în jos apare sporadic stejarul, asociat cu carpenul, frasinul, jugastrul, ulmul şi alte esenţe de foioase. Să mai adăugăm frecventele suprafeţe de turbării, din regiunile înalte şi umede, deasupra cărora clopoţeii de vată ai bumbăcăriţei (Erîophorum) se leagănă la cea mai slabă adiere de vînt, precum şi luncile de-a lungul Vişăului şi Izei, şi vom avea imaginea completă a vegetaţiei naturale din Maramureş, atît de preţuită din punct de vedere ştiinţific şi economic.
Într-o regiune în care predomină pădurile, e de la sine înţeres că şi fauna vă fi cea caracteristică acestora.
Zimbrii şi bourii făceau altădată fala codrilor de nepătruns din Carpaţii nordici şi legenda pune pe seama unei celebre vînători de bouri însuşi descălecatul maramureşenilor spre Moldova. Vînaţi pînă la totala dispariţie, aceşti adevăraţi regi de altădată ai pădurilor, sînt amintiţi astăzi numai în poveştile bătrînilor sau în denumirea vreunei culmi de munte (Zimbroslava, de pildă). Aceeaşi soartă a avut-o probabil şi castorul, „breb" în limbajul localnicilor, a cărui amintire s-a păstrat tot în toponimie. Mult mai tîrziu a dispărut de pe ţancurile prăpăstioase ale Rodnei tot datorită vînatului iraţional şi capra neagră. Acelaşi drum l-ar fi urmat cu siguranţă şi urşii, rîşii, cerbii şi căprioarele, minunatul cocoş de munte şi multe alte rarităţi, dacă sub regimul de democraţi populară nu s-ar fi instaurat un control riguros, foart necesar, asupra acestor animale ameninţate cu dispariţia
Nu se pot trece cu vederea păstrăvii din afluenţii Vişeului şi mai ales lostriţa, citată astăzi numai pe Vaser şi în celebrele „toance" ale Bistriţei moldoveneşti.
Rezervaţia naturală din Pietrosul Mare, păstrăvăriile de pe afluenţii limpezi ai Vişeului, zona de protecţie a lostriţei, ca şi vînatul raţional al rarităţilor, sînt tot atîtea măsuri, recente, menite sa refacă şi sa ducă şi pe mai departe faima faunistică a Maramureşului, a cărui străveche stemă reprezenta tocmai capul impunător al unui zimbru.

MARAMUREŞUL E FOARTE BOGAT

Maramureşul nu este numai deosebit de atractiv, prin pitorescul peisajelor sale, ci şi foarte bogat. Paradoxal însă, trecutul îl înscria între cele mai sărace regiuni ale ţării, „rivalizînd" din acest punct de vedere cu Ţara Moţilor, împreună, cele două regiuni constituiau o veşnică şi de nerezolvat „problemă" pentru guvernanţii burghezi. Şi totuşi, în acest ţinut în care masa mare a populaţiei ducea o viaţă de mizerie, aproape insuportabilă, existau şi destui „privilegiaţi" care făceau averi de milioane. Aceste zile s-au dus însă pentru totdeauna şi Maramureşul este chemat astăzi la o nouă viaţă.
Complexitatea geologică a acestui ţinut, în care îşi dau mîna munţii de încreţire cu cei vulcanici şi în care, vreme îndelungată au dăinuit apele, cînd de golf marin, cînd de lagună suprasărată, cînd de lac complet îndulcit, n-a rămas fără urmări pentru bogăţiile subsolului maramureşean. Unele dintre acestea au fost exploatate şi în trecut, fiind însă părăsite atunci cînd deveneau „nerentabile" pentru proprietarii particulari. Cele mai multe au fost însă prospectate în anii regimului democrat-popular şi tot acum s-a trecut la exploatarea lor raţională.
La Băile Borşa, sub masivul Toroiaga, la Budeşti şi la Jereapăn, ca şi în alte puncte ale lanţului eruptiv, sînt importantele mineralizări complexe (cupru, zinc, plumb); masive importante de sare se găsesc la Ocna Şugatag, Rona şi Coştiui ; la Valea Vişeului, Bistra, Săcel, Drago-mireşti etc. sînt cariere de piatră (gresii, nisipuri, calcare).
Seria bogăţiilor subsolului maramureşean nu se epuizează însă ; peste 80 de izvoare minerale (acidulate, în legătură cu prezenţa rocilor vulcanice şi clorurosodice, pe lîngă masivele de sare) împînzesc aproape întreaga regiune, unele din ele fiind cunoscute în toată ţara pentru proprietăţile lor curative. Cele de la Borşa, Vişeu de Sus, Breb, Botiza, Coştiui, Dragomireşti, leud, Ocna Şugatag, Valea Vinului (alta decît cea rodneană), Şuligul, Săpînţa etc., merită sa fie menţionate în mod deosebit.
Maramureşul mai dispune apoi de fier, mangan, caolin şi de multe alte rezerve, fie în exploatare, fie neprospectate încă.
La fel de valoroase sînt şi bogăţiile solului, deşi în trecut atotstăpînitoarea acestui colţ de ţară a fost sărăcia.
Pădurile se situează fără îndoială în loc de frunte, atît cantitativ — ocupă aproape 45% din suprafaţa întregului ţinut — cît şi calitativ, prin valoarea deosebită a lemnului de molid, fag şi stejar. Nu e de mirare că maramureşenii sînt „butinari" vestiţi, că sînt neîntrecuţi în meşteşugul încrestatuiui în lemn, că porţile, casele lor sînt uneori adevărate podoabe de arhitectură populară, că lemnul este strîns legat de viaţa lor de toate zilele.
Fîneţele naturale şi păşunile ocupă şi ele împreună aproape 30% din suprafaţa Maramureşului, dovada cea fnai elocventă că păstoritul — străvechi pe aceste meleaguri — constituie încă una din importantele surse de venituri ale populaţiei.
Terenurile arabile, cu un procentaj de aproximativ 12%, situează agricultura abia pe locul al treilea ca importanţă economică, în funcţie de condiţiile de sol şi climă, favorabile numai anumitor categorii de culturi : ovăz, orz, secară, cartofi, plante furajere. Deşi grîul şi porumbul sînt destul de frecvent cultivate în zona joasă a depresiunii, randamentul lor este încă nesatisfăcător şi adesea, în anii prea ploioşi, recoltele sînt aproape total compromise.
8. Amenajări pentru transportul lemnului pe Valea Vişeului.
Livezile, ocupînd mai puţin de 2% din suprafaţa depresiunii, nu spun prea mult prin extensiunea lor, însă valoarea lor o depăşeşte pe aceea a multora dintre regiunile pomicole ale ţării. Merele Parmen Batule şi în special cele lonathan de Maramureş sînt de mult cunoscute şi peste hotare prin parfumul şi gustul lor deosebit, de aceea exportul lor este cerut cu insistenţă de R. Cehoslovacă,, R.P. Polonă, R.D. Germană, ca şi de ţări mai îndepărtate. In anii cu rod bogat, satele de pe Iza şi Mara recoltează sute de vagoane de fructe, adevăraţi munţi aurii sau roşii ca sîngele, îngrămădiţi în centrele de colectare. Maramureşul nu are vii, climatul său aspru fiind impropriu acestor pretenţioase culturi.
A devenit în schimb celebru în domeniul zootehnic, prin rasa sură de vite cornute (Scwytz), adaptată la condiţiile de relief şi climă, rezistentă la boli, bună de muncă şi foarte productivă. Sînt foarte numeroase oile în curs de ţigaizare — cele locale au lînă foarte aspră — apoi caprele şi în mai mică măsură porcinele şi cabalinele.
Şirul bogăţiilor maramureşene s-ar putea prelungi printr-o serie întreagă de resurse locale, a căror valorificare Constituie obiective însemnate de viitor, în preocupările organelor adminisfrativ-economice ale regiunii Baia Mare, din care face parte întregul ţinut.

MARAMUREŞENII ŞI FELUL LOR DE VIAŢA

În cetatea naturală a Maramureşului, care prin caracterul ei de depresiune intracarpatică are printre altele excepţionala calitate de a fi bine adăpostită, populaţia s-a stabilit din timpuri străvechi. Muzeul arheologic din Sighet deţine o însemnată colecţie de obiecte casnice, unelte şi arme din epocile de piatră şi de bronz, culese la Şieu„ Rozavlea, Sarasău, Rona şi în multe alte puncte. Toponimia şi onomastica locală, presărată cu elemente vechi dacice (Bîrjoba, Dîrnova, Dacul, Dochia), gotice (Gotul Gutinul este considerat ca provenind din Gotinul, deci oarecum „muntele goţilor"), romane (Traianul, Repedea), slave (Bistra, Slătioara, Slatina), aminteşte de popoarele care au locuit în convieţuire paşnică bătrînul Maramureş şi din amestecul cărora a ieşit maramureşeanul de astăzi, înalt, puţin adus de spate, pletos ca vechii daci (se pare că dacii liberi s-au menţinut multă vreme în acest adevărat „cuib de vulturi"), cu ochii sclipind de inteligenţă, sau maramureşeanca măruntă, subţire, sprintenă, cu trăsături fine şi regulate, uneori de o rară frumuseţe.
Sobru şi grav, maramureşeanul impresionează prin ţinuta sa impunătoare. Blînd, deschis la suflet şi cinstit, deosebit de ospitalier, este totuşi hotărît în acţiune şi perseverent.
Maramureşul este locuit de aproximativ 200000 locuitori, răspîndiţi pînă pe plaiurile înalte şi însorite, dar concentraţi cu precădere pe văile Vişeului şi Izei, precum şi în jurul Sighetului, respectiv de-a lungul Tisei.
Romînii formează majoritatea, cu deosebire în mediul rural, care este de altfel precumpănitor. Alături de romîni mai trăiesc ucrainieni (ruteni), formînd majoritatea în comunele Lunca, Remeţi, Bocicoiu Mare, Poienile de sub Munte, Ruscova, Valea Vişeului, Repedea şi Petrova ; maghiarii, veniţi mai tîrziu din şesul Tisei şi stabiliţi în regiunile de minerit de la Coştiui şi Ocna Şugatag sau în cele de la Vişeu ; germani, colonişti aduşi în timpul dominaţiei habsburgice, tot în zonele miniere, şi evrei, grupaţi mai ales în Sighet şi în tîrguri.
9. Tînăr maramureşean cu „gubă".
Scăderea foarte pronunţată a numărului evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, este în măsură să explice ce a însemnat regimul de exterminare fascist, prea puţini fiind aceia care au supravieţuit pogromurilor sau lagărelor de concentrare de la Auschwitz, Dachau, Majdanek.
Aţîţările şovine, preocupare permanentă a regimului burghezo-moşieresc, care se încheiau uneori cu pîrjolirea completă a centrelor sau cartierelor de minoritari (cazul Borşei în 1941), au rămas astăzi doar prilej de triste amintiri, înfrăţite de acelaşi ideal comun, populaţia romînească şi naţionalităţile conlocuitoare din Maramureş, ca şi de pe oricare alt meleag al ţării, sub conducerea partidului nostru,muncesc umăr la umăr, într-un elan nestăvilit, pentru ridicarea economică, socială şi culturală a patriei noastre.
10. Maramureşeancă în portul de sărbătoare
Portul de toate zilele, împodobit cu motive naţionale, trădează delicateţea şi starea sufletească a ţăranului muncitor, amintind în acelaşi timp portul tot atît de pitoresc al regiunilor învecinate — Ţara Oaşului, Ţara Năsăudului, cu care legăturile au fost din totdeauna mai strînse. Cel al bărbaţilor este sobru. Din cînepă (pentru zilele de lucru) sau din bumbac (pentru sărbători), cămaşa, cu mîneci foarte largi, este aşa de scurtă în unele sate (Vad, Săpînţa) că abia trece de linia pieptului. Pantalonii (gacii) tot din cînepă, sînt de asemenea extrem de largi. Un brîu lat de curea, frumos ornat, se încinge de cele mai multe ori, direct pe piele. Iarna se poartă cioareci de lînă, ţesuţi în casă, cu o croială foarte simplă. Este nelipsită „guba" miţoasă, care dă nota specifică portului maramureşean. Un cojocel de piele sau un sumă-naş completează veşmintele obişnuite ale bărbaţilor; pe cap căciulă sau pălărie (de obicei de paie), după anotimp, iar în picioare cizme sau opinci.
Însăşi poezia populară arată specificul portului maramureşean :

„Frunză verde maghiran,
Drăguţul mi-e moroşan
Cu gubă şi cu opinci,
Nu l-aş da pe trei voinici".

Îmbrăcămintea femeilor este mai delicată şi ceva mai împodobită. Iile sînt înflorate cu arnici la guler şi pe umeri. Peste fusta largă de pînză se ataşează cele două „zaghii" vrîstate orizontal, în culori deosebit de armonioase. Guba intră şi în veşmintele de iarnă ale femeilor, alături de opinci sau cizme În picioare şi de basma — înflorată sau albă — pe cap. În părţile Borşei şi ale Vişeului guba este înlocuită foarte frecvent cu un suman de culoare neagră.
Cămăşile păcurarilor (ciobanilor) impregnate de o manieră originală cu unt, devin impermeabile şi-i protejează de ploi.
Deosebit de frumoase sînt covoarele („ţoale"), feţele ele pernă, ştergarele cu care îşi împodobesc odaia curată şi nelipsitele trăistuţe pe care maramureşenii le poartă după gît, încă de la vîrsta de 4—5 ani.
Traiul de toate zilele era modest şi abia în ultima vreme a început sa pătrundă şi în aceste părţi belşugul. „Coleşa"" sau „tocana", cum i se spune la mămăligă, se mănîncă foarte frecvent, cu brînză sau cu lapte, produsele alimentare cele mai obişnuite ale regiunii. Destul de simple sînt şi mîncărurile pregătite din „picioci" (cartofi), „mazăre"' (fasole) şi „curechi" (varză).
Astăzi totul se schimbă însă în Maramureş şi o dată cu aceasta şi modul de trai al populaţiei sale harnice şi cinstite, care veacuri de-a rîndul n-a cunoscut decît mizerie şi grija zilei de mîine. De la o zi la alta noi orizonturi se deschid pentru locuitorii acestui ţinut.
Superstiţiile şi misticismul folosite şi întreţinute sistematic de regimurile din trecut au început sa dispară o dată cu stîrpirea analfabetismului şi cu explicarea ştiinţifică a faptelor şi fenomenelor. Se mai păstrează obiceiurile deosebit de pitoreşti la nunţi şi înmormîntări ; tot mai rară e practica „focului viu", obţinut prin frecarea a două lemne uscate de către ciobani, în credinţa neîntemeiată că fumul acestuia le protejează turmele.
Despre frumuseţea sufletească a maramureşeanului ne vorbeşte folclorul său. Doinele de dor şi jale au în melodia lor nuanţări care te înfioară ; cele de haiducie, mai mult „hăulite" decît cîntate, trădează dîrzenia şi hotărîrea de luptă ; cele satirice, ironia fină dar cu atît mai usturătoare. Din toate reiese dragostea aprinsă de plaiurile, munţii, apele şi aşezările locale, ca şi mîndria de a fi maramureşean :

„Cît îi Maramurâşu
Nu-i fecior ca eu şi tu,
Nici oraş ca Sighetu".

sau :

„Cîte flori pe Iza-n sus,
Toate cu mîndra le-am pus".

Te uimeşte spontaneitatea cu care maramureşeanul improvizează versurile şi strigăturile, în pitorescul grai romînesc, în care Ioane e „Ioa", Vasile e „Vasî", a fost e „o fo", a venit e „o zinit" etc.
Simţul artistic al maramureşeanului se oglindeşte şi în măestria cu care el sculptează în lemn, ca şi în arhitectura deosebit de armonioasă a caselor şi construcţiilor.
Porţile cioplite cu migală nu-şi găsesc egal În frumuseţe pe teritoriul patriei noastre. Motivele sînt împrumutate aproape exclusiv din natură, inepuizabil izvor de inspiraţie. Tot aşa de frumoase sînt şi „tîrnaţele" (cerdacurile) caselor lor de lemn.
În prezent, cînd cărămida e tot mai intens folosită în construcţii, gustul pentru artă se răsfrînge în împodobirea acestora.
11. Tip de casă din Maramureş.
Tipul obişnuit de casă era acela cu două odăi şi un antreu sau, de foarte multe ori, cu o singură odaie şi o tindă. Zicem „era" fiindcă astăzi foarte multe din casele maramureşenilor sînt spaţioase şi cu o construcţie mai complicată, din care nu lipseşte însă nota specifică a locului.
Satele şi cătunele, aproape o sută la număr, se înşiră în lungul văilor, uneori pe kilometri întregi. Acestea sînt cele mai obişnuite şi cele mai vechi tipuri de aşezări. „Susănarii" şi „josănarii" sînt locuitorii din amonte, şi respectiv din avale, ai unui asemenea sat.
În ultima vreme sînt tot mai numeroase satele împrăştiate pe plaiuri, în grupuri mici de case, asemănătoare „crîngurilor" din Munţii Apuseni. În majoritatea cazurilor populaţia „a roit" aici din satele mari de pe văi. Cele cîteva centre de maghiari (Ocna Şugatag, Coştiui), păstrează înfăţişarea satelor îngrămădite, atît de frecvente În unele regiuni ale Transilvaniei, cu specific arhitectural deosebit de-al celor romîneşti.
Pe Vişeu te impresionează rostuirile economice bazate pe exploatarea lemnului şi a materialelor de construcţie sau pe păstorit, cu sate cu un aspect pronunţat de tîrguri, în timp ce pe Iza şi îmleosebi pe Mara domină economia agricolă, în sate mari, frumoase, pierdute în desişul livezilor de pomi fructiferi. Nu ştii cînd trebuie sa admiri mai mult peisajul acestor locuri : primăvara, cînd te ameţeşte beţia alb-roză şi parfumată a merilor în floare, sau toamna cînd crengile abia mai pot duce povara de' purpură sau de aur a rodului. Oricînd şi oriunde îţi dai însă seama că pentru aceste minunăţii este necesară o muncă fără preget şi că această muncă este depusă de popor, adevăratul stăpîn al acestor locuri.

MARAMUREŞUL DE IERI

Maramureşul ascunde în sînul pămîntului preţioase bogăţii. Munţii săi sînt îmbrăcaţi în podoaba codrilor de nepătruns, apele sale limpezi şi vijelioase deţin resurse inepuizabile de energie, păşunile-i verzi hrănesc vite de rasă superioară şi livezile nu mai biruie toamna sa poarte povara rodului, maramureşeanul e harnic, sobru şi hotărît, dar toate acestea n-au împiedicat ca regiunea sa fie, în condiţiile regimului de exploatare burghezo-moşieresc, unul din cele mai înapoiate colţuri ale ţării. Istoricii şi sociologii burghezi preamăreau cu emfază „voievodalul Maramureş", cu populaţia sa de viţă nobilă, cu vitejii săi descălecători, „interesant" prin arhaismul pe care izolarea l-a păstrat neîntinat.
Sub această falsă strălucire de decor ieftin, se ascundeau însă realităţi foarte dureroase. Tradiţionala formulă „cinstiţi boieri şi domni de viţă veche”, cu care maramureşenii căutau să-şi arate descendenţa lor dintr-o veche nobilime, liberă şi mîndră, suna paradoxal cu starea de mizerie cruntă a populaţiei.
Izolarea faţă de restul ţării a păstrat — ce e drept — arhaismul în port şi obiceiuri, dar a şi menţinut Maramureşul într-o stare de înapoiere pe care numai în mult trîmbiţata Ţară a Moţilor o mai întîlneai.
La Sighet nu puteai pătrunde cu trenul decît prin poarta Mustului, deci prin afara hotarelor ţării. Planuri de legătură între Salva şi Vişeu s-au făcut şi în trecut, dar au fost menite să rămînă îngropate in arhive. Şoselele, prost întreţinute, puteau fi folosite numai vara. Puhoaiele Vlşeului şi ale Izei măturau adeseori podurile din calea lor.
Bogăţiile Maramureşului nu erau valorificate decît în măsura în care ele aduceau profituri mari exploatatorilor ; economia sa era. simplă, sprijinindu-se în bună parte pe agricultură, tocmai pe cel mai puţin indicat sector faţă de condiţiile locale.
Sărăcia constituia una din trăsăturile fundamentale ale celui mai nordic judeţ transilvănean.
Exponenţii capitalului străin sau autohton jefuiau din plin pădurile, căci prin poarta Hustului lemnul putea lua nestînjenit drumul Europei apusene. Ca urmare directă a exploatării neraţionale, versanţii dezgoliţi, lăsaţi pradă eroziunii nestăvilite — stimulată şi de un regim climatic bogat în precipitaţii — s-au transformat de-a lungul cîtorva decenii în întinse suprafeţe neproductive. Numai în Vrancea, alt ţinut cu despăduriri iraţionale, se mai putea vorbi de atîtea terenuri degradate.
În mod sporadic s-a extras petrol de la Săcel, ca şi sare de la Ocna Şugatag. Zăcămîntul de petrol a fost însă părăsit ca „nerentabil". Tot „fără rentabilitate" erau considerate rezervele de fier, mangan, caolin, minereuri complexe, multe dintre ele fiind chiar necunoscute. Aurul alb al căderilor de apă era folosit primitiv, în timp ce izvoarele minerale nu formau, în majoritatea cazurilor, nici măcar obiectul unor exploatări locale. Maramureşul n-avea industria sa proprie, exceptînd lemnul, în domeniul căruia existau cîteva unităţi mai „răsărite" de cherestea şi o fabrică de mobile, bineînţeles cu capital particular.
Practicată rudimentar, cu unelte primitive şi fără îngrăşăminte, agricultura nu reuşea sa asigure hrana de toate zilele a ţăranului muncitor. Deplasările sezoniere pentru lucru — bărbaţii la cositul fînului, femeile la secerat — în alte regiuni ale ţării, deveniseră un fenomen ele masă, generalizat.
Valorificate pentru export, fructele aduceau cîştiguri intermediarilor şi nu producătorilor. De cele mai multe ori luau drumul cazanclor de rachiu, accentuînd plaga alcoolismului.
Vitele mari, mîndria maramureşenilor, hrănite prost şi istovite de muncă, mergeau cu paşi repezi pe drumul degenerării.
Sărăcia, atotstăpînitoare, devenea din ce în ce mai accentuată, mai greu de suportat. Nu e de mirare că de la 1899 şi pînă în 1913 au părăsit vetrele lor, luînd drumul pribegiei — spre America — nu mai puţin de 11 980 de locuitori.
Alături de sărăcie, o altă plagă a satelor maramureşene o constituia analfabetismul. Recensămîntul burghez din 1930 dădea pentru populaţia de la şapte ani în sus a fostului judeţ un procentaj general de 62% analfabeţi; şi fidelitatea informaţiilor mai putea fi pusă încă la îndoială. În unele sate, proporţia neştiutorilor de carte era covîrşitoare: Cuhea 81%, Onceşti 82%, Poenile Glodului 84%, Slătioara 82,2%, Strîmtura 82,3%', Remeţi 80%, Rona de jos 82%, Sîrbi 86%, Valea Porcului 86,5%, Leordina 81%, Repedea 80%, Poienile de sub Munte 86%, Vişeul de jos 83%. Cifrele însăşi sînt prea grăitoare pentru a mai necesita analiza fenomenului. Trebuie amintit doar faptul că unele dintre sate (Poienile de sub Alunte, Remeţi, Repedea, Petrova etc.) sînt locuite de populaţie în majoritate ucraineană, ca sa ne facem o idee şi asupra atenţiei acordate de statul burghez minorităţilor naţionale.
Tot aşa nefericită a fost şi situaţia sanitară a Maramureşului. Statisticile timpurilor nu prea îndepărtate înscriau vechiul judeţ printre regiunile în care bolile sociale făceau adevărate ravagii. Dispensarele erau o raritate, fără sa mai vorbim de lipsa aproape completă a caselor de naştere, creşelor, grădiniţelor de copii etc. Natalitatea ridicată era anihilată în mare măsură de mortalitatea infantilă.
Pecinginea sărăciei, a neştiinţei de carte şi a bolilor sociale, urmări ale exploatării şi ale nepăsării regimurilor trecute, cuprinsese aproape întregul ţinut. Un neam de oameni mîndri şi iubitori de dreptate se zbătea în mizerie, sub privirile nepăsătoare ale vechilor stăpîniri. Voievodalul Maramureş părea un colţ de pămînt uitat, cu populaţia vlăguită, dar în inima căreia stăruia încă foarte vie flacăra luptei pentru dreptate socială — dorinţa de mai bine.

MARAMUREŞUL DE AZI ŞI CEL DE MÎINE

Maramureşul de astăzi este altul. Chemaţi la o nouă viaţă de cuvîntul înţelept al Partidului Muncitoresc Romîn, în condiţiile puterii populare, maramureşenii au pornit entuziaşti pe drumul atît de rîvnit al progresului şi al bunăstării.
Izolarea de veacuri a regiunii a luat sfîrşit. Cu preţul unei munci asidue adeseori dusă pînă la eroism, s-a realizat încă din primii ani ai regimului de democraţie populară, una din marile înfăptuiri — linia ferată Salva— Vişeu. Legătura firească cu restul ţării a deschis Maramureşului noi perspective de dezvoltare, nebănuite aproape. Munca voluntară a miilor de tineri care au luat parte la construirea acestei linii ferate şi în mijlocul cărora maramureşenii au dat dovadă de un elan nestăvilit, a constituit o piatră solidă pusă la temelia noului Maramureş. Trei tunele, dintre care unul de 2 500 m şi 8 viaducte, sînt o dovadă În plus a eforturilor care au trebuit depuse de oamenii muncii, pentru a înfrînge îndărătnicia naturii.
Cîntecele tinereşti care au răsunat cîţiva ani la rînd acolo jos în valea neasemuit de frumoasă, dar cu atît mai greu accesibilă, a Sălăuţei, ori sus, sub impunătorul deal al Ştefăniţei, au cunoscut la 30 decembrie 1949, data inaugurării liniei ferate, un entuziasm de nedescris, iar feţele maramureşenilor, adunaţi aici cu miile, au radiat o lumină nouă, aceea a bucuriei fără seamăn, la vederea unui ideal îndeplinit şi a înfloririi speranţelor în mai bine.
Şi aceste speranţe au început sa treacă tot mai mult în domeniul realităţilor. Din punct de vedere administra-tiv-economfc, vechiul judeţ sărac şi înapoiat a fost încadrat puternicei regiuni industriale Baia Mare, cu care are de altfel legături foarte strînse, Un freamăt nou de viaţa a cuprins Maramureşul, de'jos din lunca largă şi plină de lumină a Tisei şi pînă sus în crestele dantelate ale Pietrosului Mare sau ale Gutinului.
Cele două raioane maramureşene, cu un loc bine definit în economia de ansamblu a regiunii Baia Mare, tind spre o specializare proprie, bazată pe valorificarea cît mai raţională a tuturor resurselor de care dispun. Astfel, raionul Sighet, situat în vest, cu condiţii fizico-geografice prielnice pentru pomicultură şi creşterea vitelor mari îşi vă îndruma economia în această direcţie, punînd accentul cuvenit însă şi pe bogăţiile din subsol (sare, izvoare minerale, minereuri complexe). Raionul Vişeu, din est, se vă sprijini mai ales pe -exploatările forestiere şi pe industria lemnului, pe creşterea ovinelor şi pe extracţia produselor subsolului.
Roadele judicioaselor măsuri de transformare a Maramureşului au început sa se arate încă de la sfîrşitul primului nostru plan cincinal, iar astăzi se merge cu paşi repezi spre noi şi valoroase realizări.
Industria extractivă mai are multe de spus într-o regiune cu o petrografie aşa de complexă şi cu un trecut geologic atît de zbuciumat. Pe lîngă exploatările vechi, reluate sau amplificate, s-a trecut la altele noi, prospecţiuni sistematice aducînd mereu completări în seria bogăţiilor subsolului maramureşean. Baia Borşa şi-a modernizat instalaţiile locale de extracţie a minereurilor complexe. Atenţia cercetărilor actuale se îndreaptă îndeosebi asupra masivului eruptiv Toroiaga şi primele rezultate sînt destul de promiţătoare. Echipe întregi de geologi sfredelesc toată zona vulcanică, din Ţibleş şi pînă în Teceu Mic, nu numai la Jereapăn sau la Budeşti unde erau cunoscute şi în trecut mineralizările complexe, ci şi în numeroase alte puncte, oricît de grele sînt uneori condiţiile de muncă.
Aurul negru din Maramureş a revenit iar în atenţia întreprinderilor de resort. Petrolişti cu experienţă, din zonele cele mai productive ale ţării, au venit pînă aici sa scormonească tainele adîncurilor, extinzînd prospecţiunile. Nu departe de Iapa s-au pus În evidenţă zăcăminte de cărbuni.
12. Instalaţiile noi de flotare de la Baia Borşa.
Viitorul deschide noi orizonturi industriei chimice bazate pe sare, prin rezervele de acest gen de la Ocna Şugatag, Coştiui, Rona şi Dragomireşti. Sub poala maramureşeană a masivului rodnean şi în vecinătatea Reme-tilor său la izvoarele văii Săpînţa s-au descoperit zăcăminte de pirită, iar lîngă Budeşti însemnate rezerve de caolin.
Calcarele se extrag din ce în ce mai intens la Vişeu de Sus şi la Bistra unde funcţionează şi cuptoare de var. Cariere exploatabile de piatră şi de nisip sînt tot mai numeroase în raionul Vişeu şi, mai ales, în raionul Sighet. Nu mai vorbim de izvoarele minerale, presărate pretutindeni, cu proprietăţi terapeutice deosebite, datorită conţinutului lor chimic foarte variat, izvoare care vor fi curînd amenajate, cu atît mai mult, cu cît majoritatea lor sînt avantajate de pitorescul împrejurimilor şi de aerul curat al zonelor de munte. Instalaţiile balneare de la Ocna Şugatag au fost deja modernizate în anii puterii populare.
13. Trenul forestier pe Valea Vaserului.
Industria prelucrătoare a trecut şi ea la valorificarea pe baze noi a resurselor locale. Pe primul loc se situează fără îndoială cea a exploatării lemnului, concentrată în centrele Borşa, Vişeu de Sus, Leordina, Sighet şi Cîmpulung pe Tisa. Gaterele de la Vişeu s-au modernizat în mare parte şi tot aici sînt valorificate deşeurile de lemn (îndeosebi coaja) într-o întreprindere chimică de tananţi. Pe lîngă cheresteaua de bună calitate, care utilizează atît lemnul coniferelor, cît şi fagul sau stejarul, Maramureşul dă prin fabrica — amplificată şi modernizată, de la Sighet — de mobilă curbată, ca şi prin secţiile speciale de articole de sport şi produse finite deosebit de apreciate. O fabrică nouă de cherestea a fost construită recent la Borşa, cu numeroase locuinţe muncitoreşti în jurul său. Buştenii sînt remorcaţi de tractoare noi de tipul K.D. şi K.T.
Paralel cu industrializarea lemnului s-a trecut şi la acţiunea de reîmpădurire a masivelor tăiate iraţional în trecut, pentru ca pădurile sa devină o sursă de materie primă cu adevărat inepuizabilă.
În domeniul materialelor de construcţie, pe lîngă carierele de piatră sau nisip şi cuptoarele de var, menţionăm fabrica de cărămidă şi ţiglă de la Sighet. Tot aici funcţionează o întreprindere de ceramică.
Industria uşoară, cu posibilităţi multiple, se găseşte în plină dezvoltare. Majoritatea întreprinderilor industriei uşoare, concentrate în Sighet, dau produse de calitate superioară nu numai Maramureşului ci şi altor regiuni ale ţării. Merită o atenţie deosebită întreprinderile de pielărie, cele de tricotaje şi de confecţii, fabrica de pensule şi bidinele etc. În condiţiile regimului democrat-popular tot mai multe cooperative meşteşugăreşti de producţie trec rapid pe treapta de atelier şi de fabrică.
O ramură a industriei uşoare cu mari perspective de viitor este cea alimentară. În prezent morile sînt răspîndite în mai toate satele mari ale Maramureşului, deşi capacitatea lor, cu excepţia cîtorva, este relativ redusă. Sighetul produce paste făinoase şi tot aici s-a înfiinţat în anii puterii populare un centru de pulpare, ca un început pentru întreprinderile integrale de valorificare a fructelor.
Brutăriile proprii din centrele muncitoreşti Vişeu şi Borşa rezolvă una din problemele atît de grele odinioară : alimentaţia populaţiei cu pîine.
Maramureşul vă putea să-şi dezvolte în anii ce vin o industrie alimentară puternică, bazată pe prelucrarea cărnii şi a laptelui, căci dispune din abundenţă de materii prime.
Unele rezerve de combustibil (petrol şi cărbune) s-au pus — aşa cum s-a văzut — în evidenţă şi nu este exclus ca viitorul sa aducă surprize În acest domeniu. Maramureşul însă se poate sprijini în voie pe forţele energetice reale ale aurului alb, înmagazinate în cantităţi mari de apele înspumate ale Vişeului, Cislei, Vaserului, Ruscovei şi chiar de acelea mai potolite ale Izei şi Marej. Un sistem hidroenergetic complex ar putea rezolva definitiv problema ejectrificării, dînd astfel un nou impuls ridicării economice şi culturale a acestui ţinut În care pînă acum cîteva decenii opaiţul încă nu devenise obiect de muzeu.
Strunirea apelor vă atrage după sine şi înlăturarea pericolului permanent al inundaţiilor, culturile căpătînd stabilitate tocmai acolo unde luncile extinse sînt mai fertile. Cuminţi, apele vor urma făgaşele croite de oameni, deservind interesele comune ale acestora şi contribuind — nemijlocit — la schimbarea radicală a Maramureşului.
Astăzi agricultura merge pe o nouă cale, pe drumul transformării socialiste. Ca urmare, maramureşenii tot mai convinşi de superioritatea muncii în comun au înfiinţat, în peste 25 de comune şi sate, gospodării agricole colective şi întovărăşiri agricole, pomicole şi zootehnice.
O atenţie deosebită se acordă dezvoltării sectorului zootehnic. Astfel, în raionul Vişeu se luptă pentru îmbunătăţirea raselor de oi, in vederea sporirii cantitative şi mai ales calitative a producţiei de lînă. Alte măsuri au în vedere valorificarea raţională a bogatelor păşuni alpine din Munţii Rodnei şi ai Maramureşului.
Raionul Sighet îşi îndreaptă atenţia spre creşterea vitelor cornute. La Sighet există o gospodărie zootehnică de interes republican pentru vite de rasă Schwitz, cu peste l 500 taurine. Maramureşul constituie centrul principal de unde această preţioasă rasă se vă răspîndi în alte regiuni, cu condiţii prielnice de dezvoltare din ţară. Se valorifică apoi tot mai intens produsele lactate, care rivalizează calitativ cu cele de Dorna. Nenumărate gospodării colective şi mai ales întovărăşiri zootehnice iau fiinţă În permanenţă.
Pentru buna îngrijire a animalelor, în Maramureş funcţionează în prezent un spital veterinar modern la Sighet, un dispensar veterinar la Ocna Şugatag şi sînt în construcţie dispensare de aceeaşi natură la Giuleşti, Bîrsana, Săpînţa. În raionul Sighet sînt încadraţi opt medici veterinari iar în raionul Vişeu şapte, cărora li se alătură un mult mai numeros personal sanitar auxiliar.
Satele din partea centrală şi din sudul raionului cu o muzicalitate plăcută a numelor : Berbeşti, Onceşti, Giuleşti, Bîrsana, Corneşti, Sîrbi, Deseşti, Hărniceşti, Fereşti, Breb, Hoteni şi altele, se pierd În desişul livezilor de pomi fructiferi în care au mare răspîndire prunii şi meriî de calitate. Cultura pomilor fructiferi este o mare bogăţie a Ţării Maramureşului. Valorificarea fructelor aduce venituri mari ţăranilor muncitori, într-o singură toamnă, colectiviştii din Sighet au realizat prin valorificarea fructelor un venit de peste 150000 lei,.
Noi şi sistematice plantaţii de livezi vor aduce în viitorul apropiat venituri mari economiei locale. În ultimii doi ani în raioanele Vişeu şi Sighet s-au plantat sute de mii de pomi fructiferi. Valorificarea fructelor prin export şi conservare a luat amploare.
Calea ferată Sighet—Vişeu—Salva, este o adevărată axă de dirijare a economiei. Spre ea coboară lemnul şi fructele, fînul, produsele animale şi de la ea se îndreaptă către cel din urmă sat maramureşean, bunurile de larg consum aduse din restul ţării. În anii următori Sighetul vă putea fi legat cu Baia Mare printr-o linie ferată.
Pe lîngă funcţia de centru industrial, Sighetul, avînd o populaţie de peste 23000 locuitori, îndeplineşte şi rosturi culturale şi administrative. Centrul, poartă amprenta oraşelor din nord-vestul Transilvaniei, cu o piaţă pătrată, înconjurată de clădiri frumoase, unele chiar monumentale. Periferiile, cu aerul de provincie al oraşelor moldoveneşti, abia se desluşesc din desişul pomilor fructiferi.
Muzeul etnografic şi cel istoric, reorganizate, oglindesc aspectele şi evoluţia societăţii în Maramureş, de la comuna primitivă şi pînă astăzi. Nenumărate documente vorbesc despre cnezatele de la Valea Vişeului, Moiseiu, Săcel, leud, Valea Izei, Valea Tisei, Valea Târâşului şi despre voievodatul Maramureşului, însuşi Sighetul figurează în documentele istorice ca loc de adunare şi capitală de judeţ încă din 1359. Aici au avut reşedinţa voievodatului lor, Bale şi Drag, fiii lui Sas — voievod al Moldovei, tot maramureşean la origine — şi urmaşi ai lui Dragoş din Cuhea, amestecaţi în luptele pentru tronul Moldovei din timpul lui Bogdan.
Oraşul se bucură de prezenţa cîtorva monumente istorice şi arhitectonice de valoare, între care se numără şi biserica reformată (iniţial ortodoxă) ridicată încă din secolul al Xl-lea.
Sighetul şi Vişeu de sus (de curînd declarat oraş), sînt oraşele propriu-zise ale Maramureşului, iar Borşa, Ocna Şugatag şi alte cîteva, se găsesc în prezent într-un viu proces de urbanizare, legat de dezvoltarea multilaterală a diverselor ramuri industriale.
Din grija faţă de om, regimul de democraţie populară a trecut la măsuri radicale, în întreg Maramureşul, şi pe tărîm cultural. Ruşinoasa moştenire a analfabetismului a fost lichidată. Localuri noi de şcoli s-au clădit în mai toate satele. Şcoala de şapte ani din Dragomireşti şi alături de ea căminul cultural, spaţiosul cămin cultural din Cuhea, şcolile din Berbeşti, Giuleşti, Hărniceşti, Poienile de sub Munte, Moisei, şcoala nouă din Borşa cu un internat confortabil etc. sînt numai cîteva din nenumăratele realizări ale regimului democrat-popular în satele maramureşene, ţinute atîta vreme în bezna neştiinţei de carte de către guvernanţii burghezi. Maramureşul, „patria" analfabeţilor de acum 15—20 de ani, numără astăzi nu mai puţin de 166 şcoli de 4 şi 7 ani şi 7 şcoli medii.
Pentru naţionalităţile conlocuitoare s-au înfiinţat şcoli unde se predă în limba maternă; din acest punct de vedere s-a acordat o atenţie deosebită populaţiei ucrainene, care a avut de suferit şi în timpul dominaţiei habsburgice şi În perioada dominaţiei burghezo-moşie-reşti dintre cele două războaie mondiale. La Sighet există şcoli medii în limba ucraineană, ca şi în cea maghiară. Tot aici funcţionează una din cele mai mari şcoli de muzică din ţară, complet reorganizată, în care se poate învăţa nu numai canto, ci aproape orişice instrument. Totodată, în Sighet este în curs de reconstrucţie clădirea teatrului.
Ridicarea nivelului cultural al populaţiei săteşti reprezintă o preocupare însemnată a statului nostru democrat-popular. În satele maramureşene, ca pe tot cuprinsul patriei, au fost înfiinţate numeroase cămine culturale, biblioteci săteşti, staţii de radioficare, funcţionează mai multe cinematografe (fig. 14). În regiunea Baia Mare, luată În ansamblu, funcţionează peste 460 cămine culturale şi case de citit, aproximativ 40 biblioteci săteşti cu aproape 100000 volume. Numai tn perioada 1951 — 1955 în regiunea Baia Mare au fost electrificate 41 sate, în timp ce pe vremea regimurilor burghezo - moşiereşti, pe actualul teritoriu al regiunii Baia Mare, Existau mai puţin de 20 sate electrificate.
14. Căminul cultural din Sighet.
Pe tărîm sanitar, sub regimul de democraţie populară, se duce o luptă îndîrjită împotriva bolilor sociale şi a mortalităţii infantile, care făceau ravagii în trecut. Sanatoriul TBC Borşa a fost înzestrat cu tot confortul necesar unei astfel de instituţii şi astăzi este unul dintre cele mai moderne sanatorii din ţară. În cadrul realizărilor sanitare din regiunea Baia Mare, s-a acordat o atenţie deosebită raioanelor maramureşene. În anul 1956 în regiunea Baia Mare existau 17 spitale mari cu un număr de 2882 paturi. La aceasta se mai adaugă şi numeroasele dispensare, puncte sanitare, case de naşteri, creşe apărute în anii puterii populare în satele şi oraşele Maramureşului.
15. Vedere generală din Baia Borşa.
În străvechiul sat Cuhea, altădată reşedinţă a lui Dragoş Vodă, strălucesc astăzi în lumină un dispensar pentru copii şi un staţionar pentru adulţi. Tot mai bine înzestrate sînt spitalele din Vişeu şi Borşa, iar cel din Dragomireşti, recent construit, este o instituţie modernă. Tot pentru sănătatea poporului muncitor s-a trecut la exploatarea" sistematică a izvoarelor minerale locale. La Coştiui şi Ocna Şugatag apele cloruro-sodice concentrate se utilizează în combaterea reumatismului, tuberculozei
osoase, obezităţii etc. (fig. 15). La Brebu, leud, Crăciuneşti, Dragomireşti se găsesc izvoare sulfatate, iar la Şuligu sînt ape bicarbonatate, împotriva anemiei, la Borşa feruginoase carbo-gazoase, la Botiza cloruro-sodice feruginoase, la Valea Vinului carbo-gazoase. Vişeu de Sus îndeplineşte toate condiţiile pentru a deveni o minunată staţiune climaterică. Centura de munţi din jurul Maramureşului deschide perspective nebănuite turismului. Complexul sportiv Borşa constituie o altă mîndrie a regimului de democraţie populară. În apropierea cătunului Gura Fîntînii, În mijlocul unor peisaje neasemuit de frumoase, s-a amenajat cabana principală. Un club modern, o staţie de amplificare, o bibliotecă înzestrată cu circa 5 000 volume, instalaţii de încălzire centrală, uzină electrică proprie, duşuri calde şi reci, o splendidă pîrtie cu trambulină pentru schi, sînt tot atîtea realizări care justifică pe deplin denumirea de „complex sportiv".
16. Complexul turistic Borşa.
În viitorul apropiat se vă putea amenaja aici o veritabilă bază sportivă internaţională, care sa ducă peste hotare faima Maramureşului. Cabana Puzdrelor constituie şi ea un pas de plecare în acţiunea de valorificare raţională a regiunilor turistice maramureşene. La Moisei, unde fasciştii În retragere au incendiat, în septembrie 1944, nu mai puţin de 260 case, s-au construit, prin ajutor acordat de stat 300 locuinţe noi şi confortabile. Sute de alte case prefăcute în cenuşă de furia lor neputincioasă, s-au reconstruit la Vişeu, Borşa şi Săcel. Alb-roşul clădirilor noi apare tot mai frecvent în satele maramureşene, alături de cenuşiul întunecat al vechilor case de lemn.
Un suflu nou de viaţă se simte în toate domeniile activităţii locale. Activitatea neobosită ,a oamenilor muncii este pe deplin justificată, căci înainte le stă greaua sarcină de a şterge orice urmă a mizeriei şi sărăciei în care a fost ţinut atîta vreme acest ţinut. Ei vor face totul pentru a ajunge din urmă şi a întrece chiar, căci posibilităţi există din plin, regiunile şi raioanele înaintate ale ţării, de la care primesc În acest scop ajutor preţios şi dezinteresat.
Pînă atunci nu mai este mult. încă un cincinal sau două sa mai treacă şi cei care n-au mai văzut de mult plaiurile maramureşene aproape că nu le vor mai recunoaşte.
Localnicii vor avea toate motivele sa se mîndrească de opera lor, conştienţi fiind că sub conducerea partidului nostru au contribuit cu toţii la înflorirea Maramureşului, punînd astfel o cărămidă în plus la edificiul construirii vieţii noi din patria noastră.
[1] Zonele terminale ale torenţilor, în care materialul transportat de ape, în timpul ploilor mari, se depune sub forma unor conuri larg desfăşurate, de pietriş, nisip şi mîl.