Baile Herculane - 35 trasee turistice
TRASEELE TURISTICE sunt numerotate de la 1 la 35 şi prezentate în patru grupe, după cum urmează.
Traseul 1 are ca subiect staţiunea Băile Herculane văzută cu ochi de turist. Pornind de la hotelul Roman din extremitatea din amonte a staţiunii, se prezintă, pe rând, obiectivele turistice şi balneare din centrul istoric - rezervaţie de arhitectură -, din cartierul Zăvoi şi din centrul modern, construit în jurul parcului Vicol. Se recomandă mersul pe jos, fiind singura modalitate de a aprecia, admira şi fotografia în voie clădirile monumentale şi peisajul montan superb pe care ele se profilează.
Traseele 2-8. Acest grup cuprinde itinerarele „lungi": traseele de pe culoarul Timiş-Cerna (Herculane-Orşova şi Herculane-Caransebeş) - care sunt în acelaşi timp, principalele căi de acces şi de plecare din staţiune; traseele „de creastă" pe dreapta şi stânga Văii Cernei; traseele pe firul Văii Cernei, de la Herculane până la obârşia acesteia şi mai departe.
Traseele 9-18. Din acest grup fac parte toate traseele de pe versantul drept al Văii Cernei care urcă în Munţii Cernei şi Munţii Godeanu, începând de la Băile Herculane în amonte.
Traseele 19-35. Acest ultim grup înmănunchează traseele de pe versantul stâng al Văii Cernei care urcă în Munţii Mehedinţi, pornind de la Băile Herculane în amonte.
■ SEMNE CONVENŢIONALE. În partea a doua a cărţii s-au folosit următoarele semne pentru obiectivele turistice:
*** important
** merită văzut
* interesant (+) descris total sau parţial în prima parte a cărţii
■ MARCAJE TURISTICE. Se ştie că stâlpii, arborii şi stâncile cu marcaje turistice pot avea o viaţă mai lungă sau mai scurtă în funcţie de cei care le au în grijă. În cazul bazinului Cernei, majoritatea marcajelor sunt mai mult sau mai puţin vizibile. Există şi trasee cu stâlpi descompletaţi sau cu vopseaua ştearsă de tot. Marcajul traseelor de creastă (nr. 5 şi 6, bandă roşie) se mai păstrează doar în dreptul staţiunii, şi acela învechit şi fără săgeţi de orientare. Cât despre fostul marcaj de pe firul Văii Cernei (punct roşu), la data ultimei noastre vizite în teren (iulie 2000) era complet dispărut. Având în vedere că nici un semn de marcaj nu poate fi schimbat cu altul, că oricând stâlpii pot dispărea sau replanta şi că vopselele se pot şterge sau împrospăta, noi am trecut toate traseele marcate atât în text cât şi pe hartă (fig. 3 şi 4), indiferent de situaţia din anul 2000.
■ CÂTEVA SFATURI PENTRU DRUMEŢI. Chiar şi în cazul marcajelor bune, traseele descrise în această parte a cărţii trebuie evitate vara pe vreme nefavorabilă şi totdeauna pe timpul iernii. Iar când vremea este bună, nu plecaţi niciodată fără echipamentul necesar unui drumeţ de munte. Ţinând seama de raritatea izvoarelor cu apă potabilă şi a campingurilor, de lipsa de cabane turistice în amonte de Herculane, de starea proastă a marcajelor pe alocuri, nu uitaţi să luaţi cu voi un bidon cu apă şi hrană rece, haine de ploaie şi de schimb, cort şi sac de dormit, hartă şi busolă. Dar cel mai bine este să vă alăturaţi unui grup organizat, condus de o călăuză. În cazul că doriţi să vizitaţi peşteri neamenajate sau să încercaţi a vă căţăra pe pereţii Domogledului intraţi neapărat în legătură cu Filiala „Băile Herculane" a Asociaţiei Speologice „Exploratorii" din Reşiţa. În caz de accident, e bine să vă amintiţi că în staţiune funcţionează o echipă de Salvamont (informaţii la Primăria oraşului).
BĂILE HERCULANE
1. TURUL STAŢIUNII BĂILE HERCULANE***
Traseul are drept scop prezentarea principalelor obiective turistice şi balneare din staţiunea Băile Herculane, cuprinse între hotelul Roman, în amonte, şi parcul Vicol, în aval (fig. 5). Recomandăm mersul pe jos, distanţele nefiind prea mari, iar posibilităţi pentru refugiu în caz de furtună sau alte intemperii existând la tot pasul. Menţionăm că este pentru prima dată când se încearcă prezentarea obiectivelor din Băile Herculane sub formă de circuit (tur) turistic; sperăm că va fi de folos tuturor vizitatorilor care vor să descopere frumuseţile oraşului fără ajutorul unui ghid local sau al unei agenţii de profil.
Hotelul Roman (+)*** (fig. 5, nr. 24) este amplasat chiar pe locul de origine al staţiunii Herculane, într-un decor superb, între versantul stâncos, parţial împădurit, al Văii Cernei şi malul râului. Monumentala construcţie modernă cu zece nivele ocupă îngustul spaţiu dintre munte şi apă, obligând şoseaua să treacă pe sub clădire, printre şirurile de stâlpi groşi de beton care o susţine. Pe zidul de cărămidă romană inclus în aripa dreaptă a hotelului citim: „TERMAE HERCULI". Merită să intrăm şi să vedem. Culoarul care se desface din holul central la stânga ne conduce la Baia Romană (+)***, cea mai veche din staţiune, construită şi folosită de strămoşii noştri. Astăzi este încorporată în clădire împreună cu izvorul Hercules I (+)*** (fig. 5, nr. 27), devenit celebru prin acel basorelief de lângă el, reprezentându-l pe eroul mitic cu o cupă de apă termominerală în mână, îmbiindu-ne să bem din ea.
Ieşind din hotelul Roman, iubitorii de drumeţie se pot îndrepta spre obiectivele de pe firul Văii Cernei în amonte (Cascadă, Şapte Izvoare, Stânca Ghizelei, Lacul Prisaca etc) sau urca la Peştera Hoţilor (aflată în imediata apropiere) şi de acolo mai sus, la Peştera cu Aburi (v. traseele 7, 8, 12, 13).
fiăile Herculane şi bazinul Cernei
Drumul nostru însă continuă în sens opus, pe strada Romană spre inima staţiunii - citeşte Piaţa Hercules. În stânga ne însoţeşte „fiica zglobie a Godeanului" - cum este alintată metaforic Cerna. Ea alunecă ba tumultos în porţiunile cu stânci şi bolovani, ba liniştită în cele adânci şi întunecate, reflectând versantul abrupt al Masivului Domogled care se ridică maiestos dincolo de râu.
La numai 30 m depărtare de hotelul Roman, observăm lângă stradă, în dreapta noastră, o fântână pe frontispiciul căreia scrie: „AD AQUAS HERCULI SACRAS". Coborând treptele, aflăm în dreapta izvorul Hygieia (+)***, folosit în cura internă, iar în stânga izvorul Hercules II (+)***, complet secat (fig. 5, m. 25 şi 26). Puţin mai în aval, tot pe dreapta şi tot la nivelul străzii, ne apare în faţă o crăpătură verticală în stâncă. Este intrarea în Peştera Despicătura (+). În ea existau două izvoare termominerale captate iar gura era închisă cu o uşă metalică. După construirea hotelului Roman, izvoarele au secat iar uşa a dispărut. Demne de atenţie au mai rămas doar resturile unui apeduct roman.
Mai departe, strada Romană şerpuieşte strânsă între malul Cernei şi zidul de piatră construit pentru consolidarea versantului. După vreo 400 m de la hotelul Roman ajungem în dreptul unei construcţii singulare, ridicată între şosea şi râu după un plan cu totul original. Este clădirea modernului restaurant „Grota Haiducilor" (fig. 5, nr. 23). Un afiş ne îmbie: „Program non-stop cu trupe de balet şi alte programe artistice din ţară şi străinătate". Lăsând tentaţia în urmă, după încă vreo sută de metri, intrăm în Piaţa Hercules***.
Această piaţă fără pereche ne încântă ochiului din orice unghi am privi-o. Noi i-am acordat trei stele pentru că toate clădirile care o flanchează sunt ele însele monumente de arhitectură din secolele XIX-XX care merită trei stele - indiferent de starea de degradare -sperăm temporară - în care se află în prezent.
Prima clădire, pe stânga cum intrăm în piaţă este Baia Apollo (+)*** (fjg. 5, nr. 15). Urmează, pe aceeaşi parte, hotelul Dunărea (Pavilionul 4) (+)***, hotelul Apollo (+)*** şi Baia Hebe (+)*** (fig. 5, nr. 14,16 şi 17). Toate aceste clădiri sunt înghesuite una în alta şi comunică între ele prin galerii scurte. De la Baia Hebe, prin galeria de pe Podul de Piatră, se poate ajunge la hotelul Decebal de pe malul stâng al Cernei iar de aici, prin altă galerie, la Cazino (fig. 5, nr. 46, 8 şi 7). Noi însă, din dreptul Băii Hebe, trecem vizavi pentru a continua turul Pieţei Hercules.
Prima clădire poartă nr.1 şi este a hotelului Venus (Pavilionul 7)*** (fig. 5, nr. 10). Construit în 1838, el mai funcţionează doar în sezonul cald. La parter se găsesc Biroul de turism, Agenţia C.F.R. şi CEC-ul.
La numărul 2 se află edificiul „diregătorilor de la administraţia băilor"*** (fig. 5, nr. 11) - multă vreme sediul Societăţii Comerciale „Hercules". Deşi este cea mai veche clădire din staţiune (1811), datorită zidurilor groase şi solide a rezistat peste vremuri până astăzi. Splendida construcţie ne impresionează prin eleganţa şi sobrietatea motivelor ornamentale. Ea are faţada în stil neoclasic, cu ancadramentele uşilor şi ferestrelor albe, cu basoreliefuri de asemenea albe pe fondul cărămiziu al clădirii şi cu un şir de balcoane între nivelele 2 şi 3 proeminând deasupra trotuarului pieţei.
La numărul 3, în dreptul statuii lui Hercules din mijlocul pieţei, lipit de clădirea „diregătorilor", se află hotelul Dacia (Pavilionul 6) (+)*** (fig. 5, nr. 12),dotat cu restaurant la parter. Construit în 1906, astăzi este închis pentru renovare.
În continuarea hotelului Dacia, la numărul 4, vine hotelul Domogled (Pavilionul 5) (+)*** (fig. 5, nr. 13), ridicat în 1859 în locul fostei construcţii pentru administraţia militară. Pe dinafară clădirea este încă arătoasă, dar are interiorul în paragină.
Numărul 5 este ocupat de o clădire care închide perspectiva pieţii spre amonte. Este Biserica (capela) romano-catolică*** (fig. 5, nr. 47) la care se poate ajunge urcând 19 trepte. Ea are uşa larg deschisă la orice oră din zi şi în toate zilele anului. Pe frontispiciu, sub frontonul sprijinit de patru coloane cu capiteluri ionice, putem citi: „DOM. FERDINANDUS I.D.Cr. AUST. IMP.1838". În interiorul caracterizat prin simplicitate nu există nici un istoric afişat. În spatele capelei se înalţă turnul clopotniţei unit cu casa parohială - unde se poate ajunge urcând scările întortocheate din stânga noastră care fac legătura cu strada Liliacului de sub poala pădurii.
Înainte de a părăsi Piaţa Hercules, să aruncăm o ultimă privire spre statuia lui Hercules (+)*** (fig. 5, nr. 45) - simbolul staţiunii -apoi să ne angajăm în aval, pe strada Izvorului, care îngână malul drept al Cernei. La numărul 1 al străzii, puţin după ce ieşim din piaţă, remarcăm pe dreapta Baia Diana (+)*** (fig. 5, nr. 2) - construcţie din cărămidă, ridicată în 1859. De pe frontispiciul acestui vechi stabiliment balnear ne priveşte protector însuşi Hercules, sprijinit în celebra-i măciucă, simbol al puterii fizice.
Depăşind izvorul Diana (+) (fig. 5) - de unde începe marcajul punct albastru (v.traseul 10) - vedem, tot pe dreapta străzii, Baia Neptun (+)*** (fig. 5, nr. 1), considerată de specialişti cel mai important monument de arhitectură balneară din staţiune. Aici, sub cupola centrală a monumentalului edificiu, putea fi admirată o frumoasă fântână de majolică. În prezent, având exteriorul şi interiorul într-un stadiu avansat de degradare, se lucrează la restaurarea clădirii.
O frumoasă pasarelă peste râul Cerna, cunoscută sub numele de Podul de Fier** (fig. 5), face legătura directă între peronul intrării principale a Băii Neptun şi Parcul central (în 1999 accesul era oprit din cauza scândurilor putrezite).
Mai departe, la numărul 7 al străzii Izvorului se înalţă silueta masivă, cu două corpuri, a hotelului Hercules (+)** (fig. 5, nr. 20). Între Baia Neptun şi acest hotel se desprinde strada Nicolae Stoica de Haţeg, care urcă şi se înfundă în coasta muntelui. Chiar la capătul străzii, la nr. 1, se află Pavilionul balnear 8 (fig. 5, nr. 28), azi locuinţe particulare pentru salariaţii băilor. Urmează Pavilionul 9 (fig. 5, nr. 29), astăzi înapoiat fostului proprietar, Torvay. În capătul din amonte al străzii, la nr. 6, ne încântă privirea silueta elegantei Vile Belvedere (+)** (fig. 5, nr. 30), care posedă dotări hoteliere şi balneare proprii. Revenind la hotelul Hercules, să ne continuăm drumul în aval. Îndată ce depăşim Podul Pieţei - o pasarelă ce leagă ambele maluri ale Cernei în dreptul pieţei ţărăneşti (fig. 5, nr. 33) - remarcăm două fântâni renumite care adăpostesc Izvorul de Ochi (+)*** în dreapta noastră, şi Izvorul de stomac (+)*** în stânga, pe malul Cernei (fig. 5,nr. 31 şi 32). Lângă ultimul izvor ne reţine atenţia admirabila statuie de marmură albă a graţioasei zeiţe Diana.
Continuându-ne drumul în aval, după o buclă largă a râului, intrăm în cartierul Zăvoi - punct de plecare pentru mai multe trasee care urcă spre Platoul Coronini (fig. 5). Singurul obiectiv demn de admirat în acest cartier este Vila Livia (+)** cunoscută şi sub numele de Vila Băncii (fig. 5, nr. 52) - o clădire elegantă ridicată în 1888 de un ofiţer român grănicer.
Mai departe, traseul nostru continuă pe malul stâng al Cernei. În acest scop folosim Podu Roşu - o pasarelă cu balustrade metalice vopsite în roşu care înlesneşte accesul direct în modernul cartier construit în jurul Parcului Vicol (fig. 5). Dincolo de acest pod destinat pietonilor ne angajăm pe strada Castanilor. La numărul 18 remarcăm, în stânga noastră, clădirea Ocolului silvic (fig. 5, nr. 51) protejată de arbori falnici, unde drumeţii pot găsi, la nevoie, sfaturi competente. Puţin mai în aval, pe stânga, la nr. 29, întâlnim încă un obiectiv de interes deosebit pentru drumeţi: Popasul turistic Flora (+) (fig. 5, nr. 34). Urmează, pe aceeaşi parte, clădirea pe care scrie: „Poştă, telegraf, telefon, radio" (în mai 1999 era în renovare) şi ajungem la intrarea în Parcul General Vicol*** (fig. 5,nr. 36). Aici, la poalele Masivului Domogled sunt amplasate într-un decor natural de excepţie marile complexe balneo-turistice Domogled (+)**, Dacia (+)**, Diana (+)**, Afrodita (+)** şi Minerva (+)** (fig. 5, nr. 38, 39,41, 42 şi 43). Accesul este înlesnit de drumuri asfaltate pentru maşini şi prin alei şi scări pentru pietoni. În mijlocul parcului se află Teatrul în aer liber**, dotat cu un încăpător amfiteatru, şi Terasa Dacia. Aici se desfăşoară festivalul folcloric internaţional „Hercules", festivalul de muzică populară „Maria Drăghicescu" şi alte manifestări cultural-artistice.
După ce terminăm turul modernului cartier revenim la Podu Roşu, de unde ne angajăm pe partea stângă a Cernei, în direcţia centrului istoric. Îndată după pod, strada, tivită de un trotuar cu balustradă, şerpuieşte prin pădure între munte şi râu. După vreo 500 de metri dăm de un grup de clădiri înghesuite între stradă şi Cerna. Aici se află Baia Venera (+)***, Piaţa ţărănească şi o pasarelă peste Cerna, numită Podul Pieţei (fig. 4, nr. 54 şi 33).
După Podu Pieţei, numai vreo 200 m de mers în continuare între munte şi râu ne mai despart de bifurcaţia străzilor Cernei şi M. Eminescu - limita din aval a sectorului rezervaţiei de arhitectură din stânga râului. Primul obiectiv care ne apare în cale, chiar în bifurcaţie, pe strada M. Eminescu la nr. 1, este hotelul Cerna (+)** cu faţada sa caracteristică. Din faţa hotelului, o alee scurtă ne conduce la Biserica ortodoxă (+)*** (fig. 5, nr. 48). Înainte de a intra în sfântul locaş, să ne reculegem un moment în faţa troiţei pe care scrie laconic: „În cinstea eroilor din decembrie 1989". Biserica a fost „târnosita" cu hramul „Schimbarea la faţă" la 15 august 1808 (v. istoricul staţiunii). Au trebuit însă 12 ani până când Xavier Staff şi Moisi Bercovici din Caransebeş au terminat de pictat interiorul. După istoricul afişat la intrare, biserica veche a fost demolată în 1863 ca urmare a intoleranţei habsburgilor care nu puteau accepta existenţa unei biserici ortodoxe româneşti în mijlocul staţiunii. Un an mai târziu, în 1864, s-a construit o nouă biserică, cea pe care o vedem astăzi. Ea este din piatră şi cărămidă, în stil bizantin, în formă de cruce grecească, cu cupolă centrală şi pardoseală din plăci de ciment şi iconostasul pictat de vienezul Alexander Guth. Pictura murală în tempera a fost executată mult mai târziu (1936-1937), în stil neobizantin, de către pictorul Ioan Băleanu din Caransebeş. În 1969, biserica a fost dotată cu încălzire centrală şi acoperiş de tablă, în 1989 repictată de Traian Horia Petrescu, iar în 1994 resfinţită.
De la hotelul Cerna, putem urca puţin pe strada M. Eminescu (fosta 1 Mai) şi facem un popas la Izvorul de apă plată Domogled** (fig. 5, nr. 50). După cum stă scris pe o placă, este un izvor artezian de apă naturală rece, captat acum vreo 4 ani de „Societatea Naţională a Apelor Naturale S.A." şi protejat în interiorul unui chioşc special construit. Oricine poate lua oricâtă apă de băut doreşte, fără bani. Mai departe, pe strada M. Eminescu nu mai sunt decât obiective de uz citadin: un complex comercial, un cinematograf cu 450 locuri şi primăria oraşului (fig. 5, nr. 9,18 şi 22). De aceea revenim în strada Cernei care îngână râul în amonte spre Piaţa Hercules.
Pe partea stângă a străzii Cernei, la nr.1, se află hotelul Victoria (Pavilionul 12) (+)*** (fig. 5, nr. 3). În prezent în acest edificiu centenar îşi au sediul birouri notariale, consignaţii, cabinete medicale etc. Nefiind nimic de vizitat, să mergem mai departe. La numărul 7, tot pe partea stângă, se află Vila Elisabeta (+)*** (fig. 5, nr. 5). Astăzi, fosta reşedinţă de cură a împărătesei Elisabeta (Sissi), ridicată după planurile arhitectului Dodererîn 1875, adăposteşte Casa de cultură şi Biblioteca orăşenească „Nicolae Stoica de Haţeg". Merită să intrăm şi să vizităm interioarele şi zestrea culturală a celor două instituţii cu activitate neîntreruptă de mai multe decenii. Biblioteca are peste 100.000 de volume. La rândul ei, Casa de cultură dispune de un club înzestrat cu jocuri de şah, biliard, tenis de masă, jocuri mecanice etc şi organizează manifestările cultural-artistice anuale de care am amintit în subcapitolul „Ocupaţiile locuitorilor şi cultura populară". Tot Casa de cultură are în subordine Muzeul de istorie „General Nicolae Cena" (v. mai departe).
Vizavi de hotelul Victoria, pe partea dreaptă a străzii Cernei, la nr. 2, se află Ştrandul în aer liber (Şcoala de înot) şi Pavilionul de hidrofizioterapie, instalat în fosta Baia Maria (+)*** (fig. 5,nr. 4).
Urmează Parcul Central (+)*** (fig. 5, nr. 49), încadrat pe trei laturi de un ansamblu de clădiri istorice, monument de arhitectură. Obiectiv de mare atracţie turistică, este înzestrat cu două fântâni arteziene, bănci şi un chioşc în care cântă fanfara duminica şi de sărbători. Vizitatorii pot admira în voie doi arbori declaraţi monumente ale naturii: falnicul arbore mamut din faţa Cazinoului şi multiseculara tisă de lângă hotelul Traian (detalii în capitolul Ocrotirea naturii). În faţa parcului, pe malul stâng al Cernei, este amplasat bustul generalului doctor N. Vicol, opera sculptorului Dumitriu Bârlad. Pe soclul bustului scrie: „Părintele balneologiei române, medicii balneologi recunoscători". Numele său nu-l poartă însă acest parc, ci cel încadrat de noile complexe sanatoriale, prin care am trecut deja în turul nostru.
Prima clădire din ansamblul arhitectonic ce ne iese în cale (str. Cernei, nr. 4) aparţine hotelului Traian (Pavilionul 1)*** (fig. 5, nr. 6). Această bijuterie arhitectonică, cu exterior şi interior având ornamentaţii de excepţie, a fost construită în 1869-1871 şi renovată în 1969, când a fost dotată cu încălzire centrală şi confort sporit pentru recuperarea funcţională a 70 de pacienţi cu afecţiuni ale aparatului locomotor, fracturi, discopatii etc. De câţiva ani însă, hotelul este închis, deoarece planşeul dintre etaje stă să se prăbuşească şi trebuie consolidat. La ultima noastră vizită (mai 1999) mai funcţionau câteva cabinete medicale la parter, iar exteriorul clădirii avea pereţii igrasiosi la temelie, ferestre sparte şi terase cu buruieni.
Partea centrală a ansamblului arhitectonic este ocupată de somptuosul edificiu al Cazinoului*** (fig. 5, nr. 7), pe frontispiciul căruia se poate citi cu uşurinţă, încă din strada Cernei, la intrarea în Parcul central: „Saluţi et laetitiae" (sănătate şi bucurie, putere). A fost construit în stil baroc austriac, ornamentat simplu şi plăcut.în anul 1864, lădoi ani după amenajarea parcului. Aavut, de la început, frumoasa terasă acoperită cu tavanul pictat, precum şi mai multe uşi care dădeau, printre altele, în Sala de dans (azi sala de spectacole a Casei de cultură, str. Cernei, 14), în restaurant (azi restaurantul „Casino", str. Cernei, 12) şi la scările ce conduc la etaj, unde se afla sala vestitului Casino" cu ferestre spre parc şi Sala de spectacole. Astăzi ambele săli adăpostesc Muzeul istoric „General Nicolae Certa" (+)*** (fig. 5, nr. 7). Muzeul poartă numele lui N. Cena pentru că acest fiu de grăniceri români din Mehadia, ajuns general de divizie, acest patriot înflăcărat cu merite deosebite în descoperirea a numeroase piese arheologice în jurul localităţii natale a început, în 1921, să aducă obiecte de piatră în scopul înfiinţării unui muzeu regional la Băile Herculane. Din păcate, el a murit la 14 martie 1922 înainte de a înfăptui acest vis. Din fericire însă, obiectele arheologice, monezile şi cărţile adunate de el au fost preluate de medicul A. Crăciunescu, directorul Staţiunii, în timp ce V. Branişte, preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice din Banat, a pus la dispoziţie sumele necesare pentru mobilier, rame, fotografii, iar C. Cehonschi, administratorul general al Băilor, a strâns de la donatori bani pentru a se construi o clădire specială. În paralel s-au colectat obiecte pentru muzeu. Printre alţii A. Crăciunescu însuşi a dăruit litogravuri cu imagini de clădiri din anii 1780, 1824 şi 1865, precum şi stalactite şi stalagmite din peşteri (astăzi s-ar considera o crimă împotriva naturii o asemenea fapta !), iar profesorul A. Borza de la Cluj a donat o colecţie de plante endemice în bazinul Cernei. Astfel, la 1 mai 1924 s-a putut inaugura oficial „Muzeul Băilor Herculane General N. Cena" în clădire proprie. Patru ani mai târziu, acest prim muzeu deschis într-o staţiune balneo-climaterică românească obţinea la „Expoziţia balneo-climaterică turistică, Bucureşti, 19 mai-17 iunie 1928" medalia de aur pentru „expoziţia de material balnear, documentar, faună etc". Diploma se păstrează şi astăzi în muzeu la loc de cinste. Peste ani, clădirea muzeului a fost înstrăinată, iar cu prilejul mutării în cele două încăperi din edificiul Cazinoului au dispărut multe dintre exponate, printre care colecţia numismatică şi cărţile dăruite de generalul N. Cena. În anul 1954, un incendiu a distrus acoperişul Cazinoului şi a afumat tablourile expuse pe pereţii din Sala Mare a muzeului. Este vorba de cinci picturi în ulei reprezentând scene din mitologia greacă - operă a unui meşter decorator anonim din secolul al XIX-lea, destul de talentat. Ele sunt: Europa** (frumoasa fiică a lui Agenor, regele Tirului din Fenicia şi al Telephasiei, care, fiind răpită de Zeus transformat în taur, a fost dusă în Creta unde a făcut trei copii: pe Minos, Radamante şi Sarpedon); Leda** (soţia lui Tindar, regele Spartei, şi mama lui Castor şi Pollux, a Elenei şi a Clitemnestrei, care a fost sedusă tot de Zeus, prefăcut în lebădă); Ifigenia** (fiica lui Agamemnon şi a Clitemnestrei, care, fiind pe punctul de a fi sacrificată zeilor de către tatăl ei, a fost salvată de zeiţa Artemis prin înlocuirea ei pe rug cu o căprioară şi dusă în Taurida - Crimeea); Acteon** (vânător vestit care, fiind transformat în cerb de zeiţa Artemis pentru că a văzut-o scăldându-se goală, a fost sfâşiat de proprii săi câini); Calisto** (nimfă iubită de Zeus care, fiind prefăcută în ursoaică de către soţia acestuia, Hera, a fost vânată de zeiţa Artemis, devenind în final constelaţia Ursa Mare).
Aici, în Sala Mare a muzeului, sunt îngrămădite tot felul de piese arheologice, unele de însemnătate excepţională pentru staţiune, la care ne-am referit în subcapitolul „Arheologie şi istorie". Vizitatorul trebuie să vadă, în primul rând, piatra de atestare documentară a Băilor Herculane*** din anul 153 d.H. şi altarul votiv închinat zeilor Aesculapius şi Hygieia***, ambele originale; să admire în firidele din pereţi copiile executate după statuetele de marmură reprezentând pe Hercules în diferite ipostaze, descoperite la Herculane în 1736 şi duse la Viena, de unde nu s-au mai întors; să examineze cu privirea numeroasele obiecte puse în vitrine şi pe mese, să citească inscripţiile de pe pietrele expuse peste tot pe podea. Sunt tot felul de unelte, râşniţe, opaiţe, arme, podoabe, figurine, materiale de construcţie, fragmente de conductă, câte şi mai câte - majoritatea din epoca romană şi medievală - toate cu etichete explicative. Pe pereţi ne reţin atenţia, printre altele, planurile fortificaţiilor de la Mehadia.
În Sala mică a muzeului (care o precede pe cea mare) sunt patru vitrine dedicate descoperirilor arheologice din Peştera Hoţilor. Din textele exponatelor aflăm că săpăturile din această peşteră au dat la iveală urme de locuire umană începând din paleoliticul mijlociu (cu 50.000 de ani î.e.n.), apoi succesiv din epipaleolitic (cu circa 12.000 de ani î.e.n.), eneoliticul final (2.700-2.500 î.e.n.), perioada de tranziţie spre epoca bronzului (acum 1.700 de ani î.e.n.), prima epocă a fierului (acum 700 de ani î.e.n.) şi toate celelalte epoci care s-au succedat (v.detalii în subcapitolul „Arheologie şi istorie").
Ultima clădire a ansamblului arhitectonic ce încadrează Parcul central (str. Cernei, nr. 20) aparţine hotelului Decebal (Pavilionul 2)*** (fig. 5, nr. 8). Acest edificiu spectaculos, ridicat de arhitectul Dodererîn 1860 (cum, de altfel, stă scris şi pe frontispiciu) s-a numit iniţial „hotelul Franz Joseph I" şi are un interior pe măsură. O a doua perioadă de înflorire a avut-o după 1969, când a fost restaurat şi înzestrat cu o saună finlandeză încălzită cu sobe electrice, cu o piscină modernă şi cu o secţie de geriatrie. În prezent se află într-o stare de degradare tot mai accentuată. La ultima noastră vizită (mai 1999) era închis, având exteriorul invadat de pete de igrasie iar terasele şi acoperişul de buruieni.
Cum trecem de hotelul Decebal, suntem pe malul Cernei în faţa ultimului obiectiv al turului nostru: Podul de piatră cu coridor acoperit*** (fig. 5, nr. 46), construit în 1866 pentru a lega, peste râu, strada Cernei cu Piaţa Hercules, respectiv hotelul Dacia cu Baia Hebe. Acum câteva decenii, coridorul a fost transformat într-o galerie de istorie a staţiunii, iluminată feeric noaptea pentru ca trecătorii să admire de pe pod uriaşele diapozitive color şi cinci din cele 23 tabule votive descoperite pe teritoriul staţiunii. Închisă în ultimii ani pentru renovare, a fost redată publicului în 1999. Lăsând plăcerea vizitatorului de a descoperi istoria acestei staţiuni multimilenare şi cu ajutorul acestei galerii, reproducem doar textul scris cu litere în relief pe peretele dinspre Baia Hebe:
„Adaquas Herculi sacras ad Mediam. Memento istoric. Bazele staţiunii Băile Herculane au fost puse de către legiunile împăratului Traian, învingătorul marelui rege Decebal şi cuceritor al Daciei, la începutul secolului II al erei noastre. După datina vremii, apele termale tămăduitoare descoperite de romani pe valea râului Cerna - în denumirea lui latină Tierna - au fost închinate zeului lor Hercules, iar băile construite aici au fost denumite în cinstea lui, Thermae Herculis, denumire păstrată şi astăzi. Din epoca romană ni s-au păstrat un număr de 23 inscripţii monumentale săpate în piatră, cunoscute sub numele de tabule votive. Aceste altare ridicate între anii 107-267 ai erei noastre de către iluştrii împăraţi romani, mari generali conducători de oşti, guvernatori ai Daciei şi ai altor provincii, senatori, consuli, tribuni ai poporului, nobili şi alţi înalţi demnitari din Roma, precum şi de către oameni din popor, pentru însănătoşirea lor, constituie o mărturie peste veacuri despre puterea vindecătoare a apelor sfinte ale lui Hercules de lângă Megia (Mehadia)".
TRASEE PE CULOARUL TIMIŞ-CERNA DE CREASTĂ ŞI PE FIRUL VĂII CERNEI
2. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - TOPLEŢ- ORŞOVA***
Traseu: nemarcat turistic
Distanţa:Piaţa Hercules - Gara Herculane: 6 km pe străzi şi şoseaua modernizată DN 67D; Gara Herculane -bifurcaţia spre Orşova: 16 km pe şoseaua modernizată DN6; bifurcaţia spre Orşova - centrul oraşului Orşova: 4 km pe şosea modernizată şi străzi - în total: 26 km.
Acest traseu reprezintă una din principalele căi de acces şi de ieşire din staţiunea Băile Herculane (fig. 1 şi 4).
Pornim din Piaţa Hercules spre gară pe jos, cu un autobuz sau alt mijloc auto, parcurgând succesiv strada Cernei (prin centrul istoric) şi strada Castanilor (prin noul centru balneo-turistic), apoi, trecând peste râu, strada Trandafirilor (prin noul cartier de blocuri care a înlocuit vechea şosea mărginită de trandafiri până dincolo de podul care permite trecerea în Pecinişca, localitate anexată Băilor Herculane). Ieşind din oraş, mai avem circa 1 km pe şoseaua DN 67D până la şoseaua Caransebeş-Orşova (fig. 4). În acest ultim kilometru, lunca Cernei se lărgeşte şi râul formează câteva mici ostroave invadate de vegetaţie. Aici, în zona confluenţei cu Belareca, în preajma unor plopi seculari, se află popasul turistic „La plopii fără soţ" (+) care îmbie drumeţul la odihnă într-un decor montan superb, dominat de silueta Masivului Domogled.
Puţin în amonte de confluenţă, pe malul drept al râului Belareca, la km 382 al şoselei Caransebeş-Orşova, ne reţine atenţia o cupolă ca de catedrală. Este gara Herculane (+)*** una dintre cele mai frumoase din ţară. Versantul drept, abrupt şi împădurit, ajunge la un pas de terasamentul liniilor ferate.
De la gara Herculane urmăm şoseaua DN6, care străbate Culoarul Timiş-Cerna cale de 94 km între Caransebeş şi Orşova, îngânată de magistrala ferată 900. În partea sudică, între gară şi Orşova, culoarul este drenat de Cerna. Valea se compune aici dintr-o serie de bazinete depresionare, largi de 3-4 km, alternând cu sectoare mai înguste. Ea desparte Munţii Mehedinţi (la est) de Munţii Almăjului (la vest), care trimit spre vale culmi cu altitudini cuprinse între 500 şi 700 metri.
La km 380 suntem în dreptul unei stânci masive, de fapt un martor de eroziune din gresie, înalt de aproape 10 m, situat pe malul stâng al Cernei, chiar lângă râu. Este Sfinxul bănăţean*** sau „Sfinxul de la Topleţ", numit astfel pentru că seamănă cu un cap de om cu craniul teşit. Ca să-l vedem mai bine, ne oprim la km 377, de unde se deschide o perspectivă admirabilă printre copaci. Dar şi mai bine este să ne apropiem de el pe un drum de ţară ce pleacă din Topleţ, trece pe lângă Fabrica de utilaje apoi pe lângă stânca „La Piatra Colibată" din zăvoiul Cernei şi ajunge în apropierea sfinxului. Acest monument al naturii este protejat într-o rezervaţie naturală de 0,5 hectare (+).
La km 376,5, pe dreapta şoselei, lângă podul de piatră din apropiere de Topleţ, se află Piatra (Stânca) lui Iorgovan (+)** din calcar lapiezat. După legendă, aici s-a dat ultima luptă între Iovan Iorgovan şi balaurul fugărit de el la vale pe Cerna, înainte de a-l răpune. Aici, la 2-3 metri deasupra şoselei şi lipit de ea, între calea ferată şi peretele calcaros al Stâncii lui Iorgovan, se află un fragment de apeduct lung de 50 cm, cu 5 arcade - resturi ale apeductului turcesc construit în 1739-1740 (vezi cap. „Arheologie şi istorie").
La km 376 suntem în Topleţ*, orăşel format din localităţile Topleţ şi Barza - aşezate în unul din bazinetele depresionare amintite mai înainte, în care Cerna adună pârâiaşele lardaştiţa şi Sarcastiţa, afluenţi de dreapta ai râului. Atestat documentar în 1436, Topleţul are o activitate centenară în domeniul construcţiei de maşini. De la fosta făbricuţă de sape şi sobiţe din secolul trecut, a ajuns la cunoscuta Fabrică de utilaje de morărit şi maşini agricole. Centrul e deja urbanizat, cu numeroase blocuri şi magazine. Pe teritoriul satului Barza, situat pe stânga Cernei, există o păstrăvărie modernă şi un izbuc carstic destul de puternic, alimentat de apa ogaşului Ferigari care se pierde în subteran tocmai pe platoul Domogledului (fig. 4).
La km 372 ieşim din judeţul Caraş-Severin şi intrăm pe teritoriul judeţului Mehedinţi. Un kilometru mai la vale, pe dreapta liniei ferate, lângă halta CFR. Valea Cernei, pe afluentul drept al Cernei, în punctul Cheile Sereacovei, se află Podul Turcului(+)**; este vorba despre o arcadă centrală înaltă de 4 metri - rest din apeductul turcesc construit în anii 1739-1740.
La km 366 părăsim şoseaua naţională (care se îndreaptă spre Drobeta-Turnu Severin străbătând Defileul Porţile de Fier) şi ne angajăm pe şoseaua asfaltată de pe malul golfului marelui lac de acumulare „Porţile de Fier I", format la confluenţa Cernei cu Dunărea. După 4 km ajungem în centrul oraşului Orşova**, construit pe terasele fluviului retezate în Dealul Cioaca Mare. Noua Orşova are forma unui uriaş arc de cerc, lung de circa 4 km. Orşova veche, cea de dinaintea formării lacului de acumulare, era situată mai departe, la km fluvial 955, pe locul castrului roman Dierna (Colonia Zermensis), din ale cărui ruine s-au păstrat cărămizi cu inscripţii, vase, medalii şi altele. Dat fiind poziţia ei strategică, la poarta vestitelor Cazane, aşezarea, atestată documentar de peste 18 secole, a avut o istorie zbuciumată, mai ales în sec. XVII-XVIII, când ciocnirile dintre turci şi austrieci erau în toi. De prin secolul al XV-lea s-a numit Irşova, apoi Hârşova. În 1935 era un orăşel, port la Dunăre, populat de 5.500 locuitori care se ocupau cu pescuitul şi comerţul sau lucrau în cele două fabrici de textile şi cea de mănuşi. În 1960, când l-am văzut prima oară, avea vreo 7.000 locuitori care îşi numeau oraşul „Râşava". Peste tot, case cu ziduri roase de vreme, înşirate în lungul câtorva străzi înguste şi prăfuite, având în spate minuscule grădini în pantă, multe dintre ele părăginite. În centru, câteva clădiri mai răsărite, cu un etaj şi cu nelipsita „colivie" în grilaj a balcoanelor. În grădina de vară de pe malul Dunării puteai sorbi o cafea „la nisip" ascultând cântecele de inimă albastră ale unui taraf şi privind remorcherele cu şlepuri şi vapoarele navigând pe Dunăre în timp ce birjarul răbdător te aştepta să te ducă la gara aflată la 5 km depărtare, tocmai la vărsarea Cernei în fluviu.
Astăzi, vestigiile oraşului vechi zac undeva sub apele lacului de acumulare „Porţile de Fier I". Între anii 1965 şi 1975, locuitorii s-au strămutat, cu tot cu oasele străbunilor din cimitir, la 3-4 km mai la nord, în actuala Orşova, construită pe teritoriul fostelor sate Jupalnic, Coramnic şi Tufări. Este interesant de ştiut că fiecare familie a pus la temelia noilor case capul şi sângele unui cocoş - acest universal simbol solar - sacrificat anume pentru a asigura, după un străvechi obicei cu rădăcini în preistorie, durabilitatea construcţiei şi permanenţa familiei. Drumeţul care urcă trei kilometri pe serpentinele şoselei ce duce prin pădure, trece pe lângă moderna clădire a Staţiunii Geografice a Universităţii Bucureşti şi se opreşte pe crestele Dealului Moşului, unde se află hanul „Căprioara", un camping cu căsuţe şi Mănăstirea Sfânta Ana**. Această mănăstire de maici a fost ctitorită de celebrul ziarist Pamfil Şeicaru (cel care a ctitorit şi Monumentul Eroilor de la Mărăşeşti) în anii 1936-1939, dar a putut fi sfinţită abia în 1990, adăpostind, de câţiva ani, şi moaştele ctitorului (care fuseseră înhumate vremelnic la Munchen, apoi la Bucureşti, în cimitirul „Sfânta Vineri"). Pictura murală a bisericuţei, realizată în tradiţia iconografică bizantin-ortodoxă de I. Ivănescu şi acoperită cu var în anii şaptezeci, se mai păstrează doar în cupola turlei. Arhitectul Ştefan Petemeli şi constructorul Gheorghe Betelevici au conceput locaşul în maniera vechilor noastre biserici de lemn, cu inerente modernizări aduse stilului tradiţional românesc. Pe o fundaţie de beton şi piatră, pardosită cu cărămidă arsă, se înalţă pereţii din cunună de bârne încheiate în sistemul constructiv „Blockbau", având şarpante din lemn şi învelitoare din şindrilă de brad. Pe cele două laturi ale bisericuţei se află chiliile măicuţelor care, împreună cu aceasta, închid o curte interioară. De jur împrejurul bisericuţei şi chiliilor, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară, se află câte o sală-tindă continuă, acoperită, mărginită de o prispă şi de stâlpi sculptaţi ce susţin acoperişul.
Din pridvorul de lemn al mănăstirii se poate avea o cuprinzătoare imagine asupra noii Orşova, reflectată pictural în apa golfului Cerna. Peste 1.500 de case particulare desfăşurate pe coasta dealului - adevărate vile durate temeinic şi înconjurate de grădiniţe cu flori - conferă personalitate urbei. În zona centrului civic de pe malul golfului s-au ridicat blocuri, o casă de cultură, primăria, spitalul, liceul teoretic, cinematograful „Dunărea", hotelul „Dierna" şi diferite magazine - toate într-o viziune arhitecturală modernă, încântând ochiul. Biserica catolică se remarcă prin modernitatea arhitecturii şi picturii. Locuitorii (peste 20.000) lucrează în industria textilă, a lemnului şi a minereurilor, pe şantierul naval şi în portul Cerna.
Tot din pridvorul mănăstirii se vede admirabil panorama*** golfului Cerna (circa 5 km lungime, 2 km lăţime şi 23 m adâncime) poleit de razele soarelui, pescarii cu undiţele în apă şi sportivii antrenându-se pe oglinda sa în vederea concursurilor naţionale şi internaţionale de canotaj. Se mai distinge insula creată artificial de om (de fapt peninsula) din dreptul centrului civic; bulevardul „trandafirilor" tivind faleza pe mai mulţi kilometri; statuile din piatră alb-gălbuie sau din aluminiu strălucitor, creaţie a studenţilor arhitecţi din Bucureşti, înşirate în lungul bulevardului amintit şi prin părculeţe. Dincolo de golf, şantierul naval, portul fluvial şi gara feroviară. Din gară pleacă trenuri ce se precipită spre succesiunea de tuneluri şi viaducte arcuite îndrăzneţ peste golfuleţele formate pe afluenţi. Pe luciul Dunării care somnolează prefăcută în lac înaintează convoaie de şlepuri aparent încremenite. Fâşii înguste de nisip ivite ici-colo amintesc că pe aici, puţin în aval de fosta confluenţă cu Cerna, a fost insula Ada-Kaleh, despre care Herodot spunea că avea 200 de stadii lungime. În adâncul apelor verzui stau uitate vestigiile fostelor aşezări şi canale prin care urcau vapoarele în susul fluviului remorcate de locomotive.
Din Orşova se poate merge pe şosea sau pe apă prin măreţul Defileu al Dunării spre Moldova Nouă, sau pe şosea şi pe calea ferată (magistrala 900) spre Bucureşti.
3. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - MEHADIA - CARANSEBEŞ**
Traseu: nemarcat turistic.
Distanţa: Piaţa Hercules - Gara Herculane: 6 km pe străzi şi şoseaua modernizată DN 670; Gara Herculane -Mehadia - Caransebeş: 73 km pe şoseaua modernizată ON6.
Acest traseu reprezintă una dintre principalele căi de acces şi de ieşire din staţiunea Băile Herculane (fig.'', 3 şi 4).
Primul tronson, Piaţa Hercules - Gara Herculane, este comun cu traseul 1. De la gară mergem pe şoseaua naţională în direcţia Caransebeş urmărind firul Văii Belareca. După 8 km intrăm în Mehadia (+)**, numită sub romani „Ad Mediam". E impresionant de constatat că locul şi-a păstrat până astăzi numele de Media - care în gura bănăţeanului a devenit „Megia" sau „Migia". Ne aflăm în plină Depresiune a Mehadicei, cu relief deluros, resturi de pădure şi multe livezi. La vreo 3 km spre nord de actuala vatră, în punctul La Zidine**, se mai văd modestele ruine ale castrului roman din sec.ll-IV al cohortei III Delmatarum, numit în epoca modernă „Pretorium", dar mai frecvent „Ad Mediam" pentru că era amplasat pe la jumătatea drumului dintre castrele de răscruce principală Drobeta (Turnu Severin) şi Tibiscum (Jupa de azi). Prin secolul al XV-lea Mehadia a fost sediul Banatului de Severin. Si astăzi se mai văd de departe sus, pe dealul „La Cetate", ruinele vechiului punct de pază din sec. XIII, în special o poartă care se încăpăţânează să înfrunte vremurile (detalii despre numele şi trecutul Mehadiei în capitolele „Arheologie şi istorie" şi „Toponimie"). Deşi comună rurală, prezenţa caselor cu etaj, străzile pavate, magazinele, liceul imprimă localităţii o notă urbană. Merită să ne oprim şi să vizităm biserica ortodoxă, monument de arhitectură. În curtea acesteia se păstrează piatra de pe mormântul lui Nicolae Stoica de Haţeg (1750-1832), fost protopop al Mehadiei şi cronicar al luptelor ţărănimii bănăţene împotriva feudalilor austrieci. Merită o oprire şi la casa cu nr.496, în care s-a născut în 1844 generalul „român-grănicer" (cum ţinea să-şi spună) Nicolae Cena. Detalii despre istoria Mehadiei şi despre itinerare în împrejurimi a se vedea în I. Cristescu (1978, 1996).
Odată Mehadia depăşită, după 10 km pe şoseaua DN 6 ajungem la Plugova. Puţin mai departe de această localitate se desface, la dreapta, un drum asfaltat care continuă să urce pe Valea Belarecăi, trece prin Globurău şi ajunge la Cornereva (v. traseul 4). Şoseaua naţională însă părăseşte brusc această vale pe care am venit de la Mehadia. Ea urcă în serpentine puternice pe Dealul Cârăgău (320 m alt.), trece de cumpăna de ape şi coboară, tot în serpentine strânse, în Valea Mehadicei până îi atinge fundul. Aici se desparte, la stânga, o şosea modernizată (DN 57 B) care duce, prin lablaniţa şi Cheile Globului, la Bozovici, în Ţara Almăjului (traseul e descris de Ş. Negrea şi A. Negrea, 1996, în primul volum al seriei „Itinerare în Munţii Banatului"). Odată ajunşi la apa Mehadicei, ne continuăm drumul în amonte, cale de 4 km, până la Cruşovăţ. Mai departe, şoseaua noastră urcă pe Valea Domaşnei (afluent stâng al Mehadicei) circa 9,5 km, străbătând localităţile Cornea* şi Domaşnea*, situate în plină zonă a vestitelor livezi cu soiuri superioare de măr şi de prun, din al căror rod se distilează o ţuică de faimă binemeritată. Biserica St. Atanasie** din Domaşnea este monument de arhitectură. Tot în Domaşnea s-a născut matematicianul Traian Lalescu (1882-1929), întemeitorul Institutului Politehnic din Timişoara.
Urmează tronsonul de şosea cuprins între Domaşnea şi Teregova, lung de 10 km, indiscutabil cel mai atractiv al traseului nostru. Din Domaşnea urcăm în serpentine ample către trecătoarea cunoscută sub numele de Poarta Orientală**. Este vorba de o înşeuare situată la 540 m alt., cumpănă de ape ca un fel de punte înaltă ce leagă, de-a curmezişul Culuarului Cerna-Timiş, Munţii Semenicului de Munţii Ţarcu-Godeanu. De aici coborâm, lăsând definitiv în urmă bazinul Cernei pentru a pătrunde în cel al Timişului. Gara Poarta este punctul culminant al cumpenei de ape, pe care şoseaua o trece pe deasupra, coborând apoi în serpentine ample spre Teregova, în timp ce trenul parcurge un tunel lung de circa 1,5 km, săpat în inima muntelui.
Din comuna Teregova, unde vedem destule clădiri noi şi durabile, un drum neasfaltat urcă, la stânga, pe Semenic, la Staţiunea turistică „Trei Ape" (traseu descris de Ş. Negrea şi A. Negrea în al doilea volum al seriei „Itinerare în Munţii Banatului", aflat sub tipar). Tot aici, în unghiul dintre şoseaua noastră şi ramificaţia neasfaltată din dreapta spre localitatea Rusca, pot fi observate urmele unui castru roman (v. Banatica II, 1973). Îndată după Teregova, se adună, ca nişte mustăţi subţiri şi foarte lungi, cele două ramuri principale care formează râul Timiş (fig. 1): ramura vestică (Timişul propriu zis) ce vine de pe Semenic şi cea estică, mai importantă (Râul Rece sau Hidegul), ieşită din flancul Ţarcului. Suntem în bazinetul depresionar al Teregovei, cu culmi uşor vălurite, lunci şi terase joase, cultivate sau cu fâneţuri şi livezi. La câţiva kilometri după unirea celor două ramuri, intrăm în Cheile Teregovei** săpate de Timiş în rocă metamorfică; ele sunt atât de înguste încât şoseaua a trebuit să fie tăiată în stâncă. De aici înainte şoseaua urmează Valea Timişului până la Caransebeş. Prima localitate după ieşirea din chei este Armeniş, o aşezare frumoasă, cu locuinţe şi grădini bine îngrijite; biserica** (sec. XVIII), cu aspect de catedrală, e monument de arhitectură. La 1 km de ultimele case din Armeniş dăm de Cheile Gruiului** (sau Cheile Armenişului). Înainte de a intra în ele, putem face un popas la campingul din stânga şoselei sau să urcăm treptele săpate în stâncă din dreapta acesteia care ne conduc la Piatra Scrisă**. E vorba de o inscripţie slavonă veche pe peretele unei adâncituri în rocă - se pare un rest de peşteră care a adăpostit un schit din secolul al XVI-lea. După acest popas, ne angajăm în chei, prin care şoseaua abia se strecoară pe lângă albia Timişului. Ieşind la larg, în lunca Timişului, trecem prin Sadova Veche, apoi prin apropierea comunei Slatina Timiş, unde putem ajunge uşor şi repede pe un drum asfaltat ca să-i vizităm biserica romano-catolică** (sec. XVIII), monument de arhitectură. Drumul acesta nu se opreşte aici, ci urcă până sus, pe „podul" Semenicului înalt, la complexul turistic Semenic (traseu descris de Şt. Negrea şi A. Negrea, în volumul 2 al seriei de faţă, aflat sub tipar). Revenind la şoseaua naţională, ne continuăm drumul prin valea tot mai largă a Timişului, trecem de Buchin (de unde se desface, la dreapta, drumul nemodernizat spre Lindenfeld, descris şi el în volumul menţionat mai sus), după care ajungem la capătul traseului nostru, la Caransebeş.
Oraşul Caransebeş**, al doilea ca mărime, după Reşiţa, din judeţul Caraş-Severin, este situat în aria depresionară cu acelaşi nume, la confluenţa Timişului cu Sebeşul (afluent de dreapta), într-un cadru înconjurător montan cu păduri bogate şi climă dulce, fără contraste. La numai 6 km spre nord, în locul numit „Peste Ziduri" din apropierea localităţii Jupa**, mai dăinuie ruinele castrului şi aşezării civile romane Tibiscum. Încrucişarea unor drumuri europene importante au determinat dezvoltarea aşezării medievale Karan şi a târgului Sebeş. În documentele vremii, cele două localităţi apar când separat, când sub un singur nume : „Karansebes" (1290), „oppidum Karan" (1397), „liberae civitates Karan et Sebeş" (1452), „oppidum Karansebes" (1464) etc. Caransebeşul a cunoscut o puternică înflorire în tot cursul evului mediu, fiind şi reşedinţa banului de Severin. Astfel, în aprecierile lui Giovan Andrea Gromo (1564) el apărea ca oraş bănăţean de frunte, cu suburbii mari, cu case de lemn arătoase şi bine înzestrate. După ce, în 1738, a fost devastat de turci şi după ce în 1872 a devenit, pentru scurtă vreme, capitală cu rang de municipiu a comitatului Severin, oraşul a cunoscut o lungă perioadă de stagnare. Între cele două războaie mondiale, s-a' menţinut la nivelul unui târg al schimburilor dintre produsele montane şi de câmpie, cu nişte fabrici modeste de cherestea şi mobilă. În ultimele decenii, dezvoltarea a rămas tot modestă - în comparaţie cu a noii capitale judeţene, Reşiţa - deşi s-a impus printr-o întreprindere de construcţii de maşini (1971), un combinat de industrializare a lemnului, o fabrică de ţiglă, fabrici de conserve şi pâine şi altele similare. Evoluţia demografică reflectă, şi ea, această situaţie: de la circa 15.000 locuitori după al doilea război mondial a crescut la 32.026 în 1985, pe când Reşiţa a sărit de la 25.000 la 104.362 locuitori! Caransebeşul rămâne totuşi important nod feroviar şi rutier şi oraş de tranzit turistic, mult apreciat de vizitatori pentru înfăţişarea pitorească a vechilor cartiere. Clădirile liceelor, sediul Episcopiei Ortodoxe, alte instituţii atrag atenţia prin istoria lor bogată. Din oraş pornesc patru drumuri principale ale Banatului: spre nord (Lugoj - Timişoara), spre sud-vest (Reşiţa - Anina -Oraviţa), spre est (Oţelu Roşu - Sarmizegetusa - Haţeg) şi spre sud (Mehadia -Băile Herculane - Orşova). Oraşul îndeplineşte un rol deosebit de activ pentru mişcarea turistică specifică munţilor Semenic, Poiana Rusca şi Muntele Mic, atât ca bază de plecare cât şi de sosire.
Pe durata sejurului, turiştii pot locui la motelul „Tibiscus" (zona gării) sau la câteva hoteluri noi, în zone centrale. Merită vizitat. Muzeul de istorie** (parcul Dragalina), dotat cu secţii de etnografie, numismatică, arheologie şi istoria oraşului (de remarcat, printre altele, piesele originale din săpăturile de la Jupa-Tibiscum); Biserica Sfântu Gheorghe** (sec. XV, monument de arhitectură, cu pictura realizată de Dimitrie Turcu din Oraviţa pe la 1850); Biserica Sf. Ioan Botezătorul** (monument de arhitectură); vechea Primărie (sec. XX); Tribunalul (1901); Pavilionul Ofiţerilor (1782); vechea cazarmă (1722); Parcul central** cu 25 de platani (Platanusacerifolia) ocrotiţi, înalţi de 17-27 m şi tisă (Taxusbaccata) şi cu statuia generalului Ion Dragalina (1860-1916), erou din primul război mondial, născut în acest oraş; podul metalic în arc** peste Timiş, construit în 1830; baza turistică şi de agrement „Teiuş". Casa de cultură şi Biblioteca organizează activităţi culturale. De Sf. Gheorghe e ruga oraşului.
4. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - MEHADIA - CORNEREVA - FRĂSÂNCEA - CULMEA VLAŞCU -CHEILE BOBOTULUI**
Marcaj: triunghi albastru între Culmea Vlaşcului şi Cheile Bobotului
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Gara Herculane: 6 km pe străzi şi şoseaua modernizată DN 67 D; Gara Herculane - Mehadia - Plugova - Globurău - Cornereva: 24 km pe şosele asfaltate; Cornereva - Frăsâncea: circa 13 km pe drumuri de munte neasfaltate; Frăsâncea -Culmea Frăsâncei - Gura Plaiului - izvoarele launei Mari de la Faţa launei - Vârful Vlaşcu Mare: 3-4 ore cu piciorul pe poteci de munte; Vârful Vlaşcu Mare - Cheile Bobotului (km 28,8 pe Valea Cernei): 3-4 ore cu piciorul pe potecă de munte (o oră în plus pentru sensul invers!)
Traseul permite trecerea din Valea Belarecăi, peste Culmea Vlaşcului, în Valea Cernei la Cheile Bobotului, în preajma cărora şoseaua care vine de la Herculane se bifurcă trimiţând o ramură, peste Munţii Mehedinţi, la Baia de Aramă (fig. 3).
Pentru distanţa Băile Herculane - Cornereva a se vedea traseele 2 şi 3. Cornereva* e o localitate pitorească în care se poate găsi o gazdă pentru cei ce vor să facă excursii în Munţii Cernei şi Godeanu. Pornind din Cornereva ne îndreptăm spre est, pe drumuri de munte, până ajungem la Frăsâncea*, un cătun care aparţine comunei Cornereva. $i aici călătorul poate găsi găzduire. Plecăm din Frăsâncea urcând pe valea pârâului cu acelaşi nume (afluent al Ramnei care, la rândul ei, se varsă în Belareca) până la confluenţa cu Ogaşu Ulmului. Aici facem la dreapta pe o potecuţă ce trece prin câteva poieni şi coborâm din nou la Frăsâncea pe care o traversăm, urcând acum pe Culmea Frăsâncei*, cunoscută şi sub denumirea „Cracu cu Calea". Ne aşteaptă o oră bună de urcuş pieptiş şi obositor pe îngusta potecă ce străbate pădurea de fag care îmbracă culmea total lipsită de apă. Poteca ne scoate brusc în golul de munte, şi anume la Gura Plaiului*, unde întâlnim pârâiaşele „Fântâna lui Ghiţă Stanciu". Ne continuăm drumul pe golul montan acoperit de păşune şi tufe de ienupăr, trecem cumpăna apelor dintre Frăsâncea (bazinul Belareca) şi launa (bazinul Cernei) şi intrăm într-un admirabif circuit în formă de potcoavă, desigur, glaciar. Este Faţa launei** (cunoscută de localnici mai ales sub numele de „Faţa lablăniceanului"), expusă către est (spre Cerna), şi din care, la altitudinea de 1.400-1.600 m, ţâşnesc izvoarele launei Mari - cel mai de seamă afluent pe dreapta al Cernei în zona „La Bobot" (fig. 3). Aceste izvoare se îndreaptă repede spre limita superioară a pădurii. Diversele cărări ciobăneşti ne duc fie la „Stâna în Povoiu Roşu", fie la Vârful Vlaşcu Mare (1.608 m)**, una din înălţimile importante ale culmei cu aceiaşi nume, cu aspect sălbatic şi o bogată reţea de ape reci şi cristaline. Din vârf putem îmbrăţişa cu privirea o vastă zonă montană (fig. 3).
Din Vârful Vlaşcu Mare începem coborârea spre Cerna pe o potecă bună şi destul de bătătorită, marcată cu triunghi albastru. La început coborâşui e foarte brusc, apoi ceva mai lin, în lungulCracului lui Stepăn**, având în stânga Valea launei Mari (v. traseul 17 şi fig. 3). În ultima porţiune trecem printre modestele aşezări de la Stepăn, coborârea devine tot mai agreabilă şi ajungem la Cheile Bobotului***, unul din locurile deosebit de pitoreşti ale Văii Cernei (v. traseul 7 şi fig. 3). De aici putem lua drumul Herculanelor (28,8 km pe şosea modernizată) sau, după noaptea petrecută la vreo gospodărie de muntean (care, deşi pe Valea Cernei, aparţin de Cornereva), putem face calea-întoarsă.
5. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - GARA HERCULANE - DRUMUL PE CREASTĂ - PIATRA IORGOVANULUI - CABANA BUTA**
Marcaj: bandă roşie
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Gara Herculane: 6 km pe străzi şi şoseaua modernizată DN 67 D; Gara Herculane - Poaina cu Peri - Vf. Cicilovete - Vf. Arjana - Vf. Vlaşcu Mic - Vf. Vlaşcu Mare - Vf. Babei - Vf. Dobrii -Vf. Piatra Iorgovanului - cabana Buta: 4-5 zile cu piciorul pe poteci de munte, pe alocurea cu aspect de drum de căruţă.
Traseul reprezintă „drumul de creastă" de pe dreapta Cernei care urmează culmea principală a Munţilor Cernei, iese în zona alpină a Masivului Godeanu, şi se încheie în Parcul Naţional Retezat. El permite drumeţului pornit din Băile Herculane cu un cort, merinde şi apă pentru 4-5 zile să ajungă la cabana Buta; pe parcurs nu poate conta decât pe sălaşe şi stâne (fig. 1, 2, 3, 4).
Pentru tronsonul Băile Herculane - Gara Herculane vezi traseul 2. De la podul peste Belareca din apropierea gării, ne angajăm pe Aleea Siminicea flancată de câteva case şi, în continuare, pe drumul de căruţă care urcă prin grădini şi fâneţe până pe Culmea Seseminului, unde prindem marcajul de creastă, bandă roşie (la ultima noastră vizită, în mai 1999, era învechit). Poteca ne duce prin pădurea de fag în amestec cu tei, stejar şi alte esenţe, străbate mai multe luminişuri şi ajungem în Poiana cu Peri*, unde se intersectează cu poteca ce urcă la Platoul Coronini (punct roşu - v. traseul 9, fig. 4). Suntem deja pe Culmea Mohornicului care vine în continuarea Culmii Seseminului. În poienile de pe culme sunt câteva stâne şi mici livezi cu pomi fructiferi. Jos în vale, în stânga potecii pe care am venit, putem distinge Mehadia, satul Valea Bolvaşniţa şi linia ferată Orşova-Caransebeş, strălucind în soare. Urmează Culmea Mare. Până aici am întâlnit şase adăposturi şi nici un izvor (de unde recomandarea noastră de a avea neapărat bidon cu apă). De aici înainte nu vom mai găsi marcajul bandă roşie continuu şi nici săgeţile de orientare peste tot unde au fost cândva.
În dreptul vârfului Piatra Baniţei ne intersectăm cu marcajul triunghi galben (v. traseul 14 şi fig. 4) iar în Poiana Cicilovete* cu marcajul cruce roşie (v. traseul 15 şi fig. 3). Încă puţin şi iată-ne chiar pe Vârful Cicilovete (1.105 m)**. Trei ore bune ne-au trebuit de la Poiana cu Peri şi până aici. Mai departe poteca ne duce pe Culmea Fârtinoiu, în pădurile localităţii Bogâltin, cu cătunele ei semănate ici-colo, fiecare căsuţă de lemn cu fâneaţă ei. Ne mai trebuie două ore de urcuş până la Vârful Arjana (1.513 m)*** unde ne apare în faţă conturul Munţilor Retezat. După cum spuneam în prima parte a cărţii, Muntele Arjana este, ca şi Domogledul, un rai al faunei de insecte, în speţă al fluturilor.
Îndată după Muntele Arjana ne intersectăm cu marcajul punct albastru (v. traseul 16 şi fig. 3), iar când ajungem pe Vârful Vlaşcu Mare (1.608 m)** cu marcajul triunghi albastru (v. traseul 4 şi fig. 3). Drumul de coastă urcă în continuare spre Vârful Babei (1.826 m), apoi spre Vârful Dobrii (1.928 m). Ne aflăm deja în plină zonă alpină. Masivul Godeanu se dezvăluie deja larg privirilor noastre pe partea dreaptă a Cernei, ca de altfel şi Munţii Mehedinţi pe stânga ei. Poteca noastră cu banda roşie continuă pe cumpăna apelor, peste vârfurile Olanului (1.990 m), Godeanu**(2.229 m), Borăscu (2.158 m)**, şi Micuşa (1.824 m), se îndreaptă apoi spre Vârful Piatra Iorgovanului iar de aici spre cabana turistică Buta** din Parcul Naţional Retezat, capătul traseului nostru.
6. BĂILE HERCULANE – PECINIŞCA – CREASTA COCOŞULUI – DRUMUL DE CREASTĂ – VF. ŞTEVARU – CANTONUL LUI DIMA
Marcaj : cruce galbenă între Pecinişca şi Creastă Cocoşului şi bandă roşie între Creasta Cocoşului şi vf. Ştevaru
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Pecinişca (pod): 4,5 km pe străzi modernizate; Pecinişca (pod) - Cheile Pecinişcăi: 1,8 km pe drum nemodernizat; Cheile Pecinişcăi - Creasta Cocoşului: 1 1/2-2 ore urcuş cu piciorul pe potecă de munte; Creasta Cocoşului - Vf. II Ştevaru: 2-3 zile cu piciorul pe drum de creastă; Vf. II Ştevaru - Cantonul lui Dima: 1 1/2-2 ore pe potecă de vf creastă şi drum modernizat.
Traseul reprezintă „drumul de creastă" de pe stânga Cernei care urmează culmea principală a Munţilor Mehedinţi între Pecinişca şi cabana lui Dima (fig. 3 şi 4).
Pentru distanţa Băile Herculane - Pecinişca vezi traseul 2 iar pentru tronsonul Pecinişca - Creasta Cocoşului traseul 19. La Creasta Cocoşului (917 m) prindem drumul auto nemodernizat Topleţ - Podeni, marcat cu bandă roşie. În dreptul obârşiei Văii Ferigari, drumul nostru primeşte poteca marcată cu cruce roşie care vine de la Herculane prin Cheile Ferigari şi ne însoţeşte până în punctul La Şuşoare** (v. traseul 23 şi fig. 4). Cum drumul spre Podeni o ia curând la dreapta, noi îl părăsim şi ţinem creasta pe o derivaţie a acestuia. În punctul La Margina ne întâlnim cu marcajul bandă galbenă care vine de la Herculane prin Şaua Padina (v. traseul 29 şi fig. 4). La Colţu Pietrei (1.229 m) drumul se transformă într-o potecă care urmează creasta în continuare. Mai întâi intersectăm poteca marcată cu triunghi albastru care pleacă de la confluenţa Cernei cu Ogaşu lui Roşeţ şi ajunge ia Gornenţi (v. traseul 31, fig. 3 şi 4). Apoi trecem succesiv prin : Balta Cerbului** - Poiana Cerbului** - Vf. Ciolanu Mare (1.135 m) - Vf. Pietrele Albe (1.335 m) - Vf. Bruscan (1.300 m) - Poiana Mare** - Poiana Bilitin** - Cabana forestieră Măzdronea-Vf. Cioaca Lacului (1.150 m)-Vf. Poiana Mică (1179 m) - Vf. Cioaca Glămeii (1.047 m) - Vf. Cioaca înaltă (1.137 m) -Vf. Ştevaru (1.213 m) (fig. 3). De la ultimul vârf mai avem circa o oră de mers până dăm în drumul modernizat care vine de la Herculane, înconjoară Lacul de baraj Iovanu şi se duce pe Valea Motrului Mare la Cloşani. Mergând pe acest drum la dreapta, după mai puţin de 1/2 oră ajungem la Cantonul lui Dima - capătul traseului nostru (fig. 3).
7. BĂILE HERCULANE (PIAŢA HERCULES) - CERNA-SAT -BARAJUL LACULUI DE ACUMULARE IOVANU***
Traseu: nemarcat turistic.
Distanţa: Piaţa Hercules - Cheile Bobotului: 29 km pe şosea modernizată DN 67 D; Cheile Bobotului - Cerna- Sat: 13 km pe o derivaţie modernizată a DN 67 D; Cerna- Sat- barajul Lacului Iovanu: 8 km în continuare pe aceeaşi şosea. Numărul kilometrilor specificat pentru diferitele obiective din traseu corespunde celui notat de autori în teren conform bornelor de pe şosea.
Urmând acest traseu, turistul poate observa îndeaproape de-a lungul Văii Cernei, între Herculane şi barajul Iovanu, frumuseţile neasemuite care i se perindă prin faţa ochilor oferite din belşug de formaţiunile carstice atât de variate, în deosebi de stâncăria versanţilor şi cheile sălbatice, de vegetaţia extraordinară. Drumeţilor pasionaţi le recomandăm mersul pe jos pentru a se putea opri de câte ori doresc să privească pe îndelete sau să fotografieze aspecte ale acestei superbe văi plină de capodopere ale naturii. În continuare vom menţiona toate obiectivele care merită atenţia noastră, accesibile din şosea (fig. 3 şi 4).
Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Hotelul Roman a se vedea traseul 1 (în sens invers). La ieşirea din Herculane spre amonte, primul lucru remarcabil este poteca cu trepte ce urcă spre Peştera Hoţilor prin spatele hotelului Roman (v. traseul 12 şi fig. 4). Mai departe, Valea Cernei urcă şerpuind printre cârşii de calcar crenelate, al cărui alb strălucitor este întrerupt de brâuri de fagi şi punctat de insule de pin bănăţean. Acest peisaj fără pereche va defila prin faţa ochilor noştri cale de vreo 40 km de aici înainte. Şoseaua modernizată este o mare înlesnire pentru cei grăbiţi să vadă totul din goana maşinii. Dar Cerna dăruieşte mai multe satisfacţii celor ce vin încetişor, cu rucsacul în spinare, îşi aşează cortul într-o poiană şi pornesc în peregrinare pe picioare să descopere în stânga şi în dreapta ascunsele chei, abrupturi şi peşteri, labirinturile de stânci şi lapiezuri alternând cu făgetele şi tufele de liliac sălbatic.
Primul pod peste Cerna, cunoscut sub numele de Podu Uzinei* (km 0,6), ne permite accesul pe stânga râului, la Uzina electrică veche (+)**, construită în 1893 şi legată de începutul iluminatului electric în Herculane. Chiar de lângă uzină porneşte marcajul bandă galbenă care urcă, prin Şaua Padina, spre Podeni (v. traseul 29 şi fig. 3 şi 4). Revenind pe malul drept nu mergem mult şi în dreptul uzinei de pe malul opus, vedem cadrul de piatră fixat în 1896 pe peretele stâncos, la vreo 10 m deasupra şoselei. Dar placa de marmură neagră, care amintea de inaugurarea canalului de navigaţie Porţile de Fier, nu mai este în cadru: a fost furată imediat după 1989. Mai departe dăm de Podu Cascadei** (km 1,5) care ne permite trecerea pe malul stâng al Cernei, mal pe care nu-l vom mai părăsi până în apropierea localităţii Cerna-Sat (fig. 3). De pe pod observăm, în amonte, o scurtă porţiune a râului cu caracter de cataractă, având albia în întregime stâncoasă. Este cunoscută de localnici sub numele de Cascada Bobot** (a nu se confunda cu cascada din Cheile Bobotului - vezi mai departe). De pe acelaşi pod mai putem zări, dincolo de cataracte, un dig de beton ţinând în spate un lăcuşor liniştit; de pe buza digului se prăvale apa în pânză diafană. Puţin mai încolo ne apare în faţă, în direcţia nord-vest, o mogâldeaţă pietroasă, de un alb strălucitor: este Piatra Baniţei***.
În punctul „Porumbu", la borna km 3,0 de pe şoseaua DN 67 D, remarcăm, într-un mare cot al Cernei, Izvorul Scorilo (+)* (fig. 3 şi 4) creat printru-un foraj în 1969-1970. Ei se prezintă sub forma unei cişmele de beton prevăzută cu o ţeava groasă prin care curge neîntrerupt un jet puternic de apă fierbinte (în iulie 2000 am măsurat 52°C). La km 3,3 suntem deja în perimetrul Campingului Şapte Izvoare (+)** (fig.3 şi 4) care se întinde pe ambele laturi ale şoselei: în stânga e recepţia şi locul de instalarea corturilor şi rulotelor iar în dreapta, pe panta lină a versantului stâng al Cernei, 5 căsuţe a 4 camere cu 2 paturi fiecare (în total 40 de locuri), dotate cu grupuri sanitare individuale. Mai departe, la km 3,6 sunt ascunse parţial sub şosea cele Şapte Izvoare Calde (La Gropan) (+)*** (fig. 3 şi 4) folosite încă de daci şi amenajate abia în 1962: un bazin de beton, plin cu apă termală, în care, mai ales ţăranii, fac baie când poftesc, nestingheriţi de privirile trecătorilor de pe şosea. Puţin mai în amonte, la km 4, pe partea dreaptă a râului se află alte Trei Izvoare Calde (+)* captate - interesantă „relicvă" nealterată a unui mediu de viaţă foarte particular.
La km 4,1 ne întâlnim cu Stânca Ghizelei (+)**, situată între şosea şi râu. La ultima noastră vizită (iulie 2000) am remarcat o schimbare. În locul fostei cruci de lemn doborâte de o furtună în 1960 (vezi povestea Ghizelei în subcap. „Toponimie") s-a pus o altă cruce, tot de lemn, dar fără versurile lui Byron sau altceva scris pe ea. E de dorit ca iniţiatorul să inscripţioneze crucea pentru ca trecătorul să ia cunoştinţă de semnificaţia monumentului. Lângă fgyce, o masă şi o bancă de lemn. De pe îngustul promontoriu de piatră, situat la mare înălţime deasupra râului, se poate obţine o bună fotografie a Cernei şi luncii sale.
În apropierea Stârcii:Ghizelei se află un izvor artezian creat printr-un foraj executat în 1970, a cărui apă de 34-38,5°C este folosită pentru umplerea Ştrandului termal Şapte Izvoare (+)** (fig. 3 şi 4). Este vorba de un ştrand în aer liber, situat pe malul stâng al râului, în dreptul km 4, cu mult sub nivelul şoselei, în frumoasa luncă a Cernei. O derivaţie asfaltată se desprinde din şosea la km 3,8 şi coboară în stânga până la ştrandul construit la dimensiuni olimpice, în 1977. Complexul dispune de numeroase posibilităţi de agrement, printre care şi de un tobogan. Chiar din dreptul ştrandului porneşte poteca triunghi galben care urcă la Piatra Baniţei (v. traseul 14 şi fig 3).
Până aici am întâlnit în cale numai văi seci, cu apă doar la viituri, şi nici un izvor rece la şosea (fostul „Izvor al lui Matei" din apropierea actualului izvor Scorilo a dispărut odată cu construirea şoselei modernizate DN 67 D). Dar, iată, după o cotitură bruscă a şoselei, aceasta trece peste podeţul primului pârâu important: Ogaşul lui Roşeţ (Cociu sau Coşiu). Chiar aici, la confluenţa cu Cerna, în Poiana Cociului** (km 4,3) (fig. 3 şi 4) găsim un loc de popas, cândva înzestrat cu măsuţă şi bancă. Undeva în apropiere se află cantonul forestier Şapte Izvoare. De la podeţul amintit în marginea poenii, porneşte marcajul punct roşu care ne conduce, pe stânga Văii lui Roşeţ (Cociu), la o frumoasă cascadă (v. traseul 30 şi fig. 4). De asemenea, din locul de popas pleacă alte două marcaje: triunghi albastru şi bandă albastră; separate la început, ele folosesc curând aceeaşi potecă, urcând împreună în Poiana Fântâna Moşului, după care se despart: primul o ia spre Gornenţi iar celălalt spre fostul motel de la km 14 (v. traseele 31 şi 32 şi fig. 4). În poiană există un indicator de direcţie, destul de zgârcit şi imprecis în informaţii: „Spre cascada lui Roşeţ 1 oră. Spre culmile Munţilor Mehedinţi prin Balta Cerbului 3-4 ore".
După mai bine de 1 km de la Ogaşu lui Roşeţ, la km 5,5, ajungem la un baraj care reţine în spatele său apele tumultoasei Cerna, formând Lacul Prisaca***, (fig. 3 şi 4). Acest lac apare în diferite scrieri şi sub alte nume: Lacul de baraj Cerna II (Cerna I fiind lacul Iovanu), Lacul de acumulare Herculane şi Lacul Şapte Izvoare Reci. Noi adoptăm denumirea „Lacul Prisaca" conform hărţii Parcului Naţional Domogled-Valea Cernei, editată de Ocolul Silvic Herculane, din două motive: corespunde toponimului locului pe care s-a construit barajul (vezi harta Al. Savu, 1971) şi este cea mai scurtaşi eufonică (la fel ca în cazul Lacului Iovanu). Deşi artificial, acest lac conferă peisajului un plus de farmec. El a fost creat în scopul producerii de energie electrică pentru Herculane şi pentru a menţine echilibrul apelor subterane din perimetrul staţiunii: are o lungime de circa 4 km şi un volum de circa 14 milioane metri cubi. Pe o stâncă dintre şosea şi baraj, căreia i s-a retezat în prealabil vârful, RENEL-ul a construit hotelul Tierna** (fig. 3 şi 4), cu grad de confort pe măsură, cu tot ce e necesar structurii turistice de două stele: 87 locuri cazare, servicii de alimentaţie publică în 3 saloane; servicii suplimentare de agrement şi sport în aer liber (inclusiv sporturi nautice pe lacul de acumulare). Loc recomandabil pentru odihnă şi refacerea sistemului nervos; cadru natural cu ionizare ridicată (2500 ioni/cm3); posibilităţi, de drumeţii şi excursii în împrejurimi: de la Şapte izvoare la cheile Corcoaiei.
În afară de hotelul Tierna, aparţinând societăţii Hidroelectrica, pe malul stâng al lacului sunt cabane şi vile particulare, la care se adaugă, spre coada lacului, gospodării ţărăneşti.
Cam pe la km 8-9, deci spre coada lacului, intrăm într-o zonă dominată cu autoritate, pe dreapta şoselei, de peretele calcaros al Inălăţului***. El este fisurat, încununat de pini, sprijinit de grohotişuri la poale şi reflectat în apele Lacului Prisaca. Înainte de formarea lacului, la un cot al şoselei, chiar sub taluzul acesteia, exista un puternic grup de izvoare carstice, numite Şapte Izvoare Reci*** (km 7,1). Aceste izvoare adăposteau o faună remarcabilă; astăzi nu se mai văd fiind acoperite de apele lacului. Din acest punct de pe şosea se deschide o vedere panoramică*** largă asupra Lacului Prisaca şi munţilor înconjurători. În dreapta, spre NV, domină vârful de calcar alb şi sclipitor al Pietrei Galbene. În faţă, spre văile adânci a trei pâraie ce-şi varsă apele în lac: Raina, Turainic şi Şipu, având deasupra lor creasta Culmei Vlaşcu în dreptul Poienii Cicilovete. În spatele nostru, se ridică spre cer pereţii care se termină în vârfurile Cociu (1.115 m) şi Inălăţu Mic (1.146 m). Acolo, între cele două vârfuri, se află polia Balta Cerbului şi altele mai mici care captează apa de ploaie pentru sistemul carstic subteran de la Şapte Izvoare Reci.
La km 12,8 al şoselei putem traversa puntea peste Cerna construită în aval de confluenţa cu Scochină şi urmări o potecă marcată cu cruce roşie care ne duce la Cascada Vânturătoarea (v. traseul 15 şi fig. 3). De aici nimic nu ne mai reţine atenţia în mod deosebit până la km 13,8 unde întâlnim, în Poiana Ţăsnei**, o cabană turistică (în construcţie la ultima noastră vizită). Dacă în 1967 era aici „Cabana turistică Cerna" iar în 1975 „Motelul km 14" cu parter şi etaj, ambele dispărute, de ce n-am putea vedea în viitor un hotel turistic modern de mare capacitate?
La km 14,6 se alfa Podu Ţăsnei** aruncat peste Cerna. De la acest pod se conturează o potecă de legătură spre plaiurile mehedinţene din Valea Coşuştei (Izverna - Baia de Aramă), potecă ce străbate locuri fermecătoare, începând cu Cheile Ţăsnei. Valea Ţăsnei are o semnificaţie istorică deosebită: pe aici trecea graniţa care venea de la Dunăre, urca pe culmea Munţilor Mehedinţi, cobora pe Valea Ţăsnei şi urma firul Cernei până la întâlnirea cu Valea Craiovei. La începutul potecii găsim două marcaje: bandă albastră care ne duce înapoi la Ştrandul termal, şi punct galben care ne scoate în amonte, la Piatra Puşcată (v. traseele 32 şi 33 şi fig. 3). Tot de la Podu Ţăsnei porneşte marcajul punct albastru care duce la Cheile Prisăcinei şi la Peştera lui Ion Bârzoni (v. traseul 16 şi fig. 3).
În sectorul Ţăsna - Piatra Puşcată (circa 6 km), Valea Cernei are, în general, aspectul unui defileu sălbatic, cu versanţi abrupţi ce se apropie între ei până la câţiva metri. La km 16,5 suntem în dreptul confluenţei cu pârâul Prisăcina, dar abia la km 21 putem trece Cerna pe o punte dacă vrem s-o luăm pe potecă, în aval, spre confluenţă iar de acolo să urcăm la Cheile Prisăcinei*** (care sunt la fel de sălbatice şi unice ca şi Cheile Corcoaiei - v. mai departe). O cărăruie urcă din amonte de confluenţa cu Prisăcina până la poteca marcată cu punct albastru (v. traseul 16 şi fig. 3). Dincolo de gura Cheile Prisăcinei, şoseaua trece printre uriaşele abrupturi Pereţii Medvedului*** (de pe malul stâng al Cernei) şi Piatra Puşcată*** (de pe malul drept). Dacă culmile se termină abrupt deasupra apei, plaiurile sunt populate de cătunele Bedina, Drăstănic, Prisăcina, Ineleţ, Scărişoara şi Ţaţu (fig. 3). Între aceste mici aşezări există destule gospodării izolate. Peste tot ne atrag atenţia rariştele de gorun cu aspect ciudat: sunt „ciolpăniţi" de aceşti locuitori singuratici ai văii care le recoltează frunzele pentru a-şi hrăni caprele.
În peretele care precede confluenţa Cernei cu Iuta se deschide Peştera lui Ion Bârzoni***, obiectivul terminus al traseului 16, marcat cu punct albastru (a se vedea descrierea peşterii la acest traseu). După confluenţa cu pârâul Iuta, pe dreapta Cernei, apare Piatra Puşcată***. Înainte de construirea şoselei actuale, poteca era săpată în perete la 6-7 metri deasupra apei. Se mai păstrează sculptate cu dalta în stâncă numele celor ce-au săpat poteca şi anul (1839). Tot aici, la km 22, în peretele din stânga râului urcă rapid o potecă dificilă marcată cu cruce roşie care trece prin sălbaticile Chei ale Tâmnei şi se îndreaptă spre Izverna (v. traseul 34 şi fig. 3). Şi tot aici se termină traseul marcat cu punct galben ce vine de la Podu Ţăsnei (v. traseul 33, fig.3).
După Piatra Puşcată, Valea Cernei se lărgeşte. Suntem în bazinetul Zăvoi. Şoseaua DN 67D trece printre sălaşele de la Tamburu* (km 25,0), unde este confluenţa cu Topenia, apoi, după Cotu Bobotului* (km 28), părăseşte Valea Cernei folosind Valea Arşasca, urcă în serpentine până la Mazdronea, după care, traversează cumpăna apelor, coboară în localitatea Godeanu, iar de aici la Obârşia-Cloşani şi mai departe, în lungul Văii Brebina, până la Baia de Aramă (fig. 3).
Părăsind şoseaua DN 67 D, noi ne continuăm drumul pe şoseaua modernizată ce îngână râul spre amonte. Ne aflăm în sectorul Bobot-Schit, în care se desfăşoară geanţurile Cernei***. Pe o lungime de circa 8 km, valea este încadrată de creste calcaroase şi abrupturi. Ambii versanţi sunt fragmentaţi de pâraie care coboară de sub culmea Munţilor Mehedinţi (Râmnuţa Mare, Râmnuţa Vânătă, Ogaşu Sec) şi a Munţilor Cernei (Mihalca, Jurca). Cleanţurile şi poliţele sunt împodobite cu scumpie, liliac sălbatic şi pin. Cheile Bobotului*** (km 28,9) au rezultat din lupta de milenii dintre roca calcaroasă şi apă la confluenţa pâraelor Arşasca (pe stânga râului) şi launa (pe dreapta). Peretele vertical numit Dintele Bobot*** se ridică direct din apa Cernei, arătând ici colo guri de peşteră. Cascada Bobot***, deşi nu este verticală, impresionează prin prezenţa mai multor rupturi în patul văii şi prin cantitatea mare de apă care se prăvăleşte de la înălţime.
La ieşirea din Cheile Bobotului, în zona confluenţei cu launa, observăm, în stânga noastră, marcajul triunghi albastru ce vine de pe Cracu lui Stepăn (v. traseele 4 şi 17 şi fig. 3). Pe dreapta şoselei, între Arşasca şi Râmnuţa Mare se înalţă Geanţul Hermănului**. Din locul numit La Cârlige pleacă marcajul punct galben care, trecând peste cumpăna apelor, se îndreaptă spre Obârşia-Cloşani (fig. 3). Mai departe, trecem prin faţa intrărilor în Cheile Râmnuţei Mari** şi Cheile Râmnuţei Vinete**. Între ele admirăm colţii Geanţului Râmnuţelor** şi a Geanţului Schitului** (fig. 3).
Între gurile Mihalcăi şi Olanului, în stânga noastră, geanţurile se distanţează de râu, făcând loc unor poieni întinse. Panta fiind mică, Cerna meandrează iar în buclele meandrelor se dezvoltă Poiana Mare** (sub Geanţul Ars) şi Poiana Schitului** (sub Geanţul Lunca Mică) (fig. 3). Între Mihalca şi Olanu este Valea Craiovei. Dacă urcăm pe drumul nemodernizat ce-o îngână ajungem la cabana de vânătoare Schitu (+) şi, în preajma unui mic lac de acumulare, la cantonul silvic Valea Craiovei (+) (fig. 3).
Dacă traversăm podul din zona confluenţei Cernei cu Valea Craiovei şi urcăm pe versantul stâng folosind poteca abia vizibilă ce urmăreşte Ogaşul Adânc, după o diferenţă de nivel de vreo 150 metri ajungem la Peştera Mare din Ogaşul Adânc*, descoperită şi explorată în 1980. Intrarea are forma unei diaclaze lată de 1 m şi înaltă de 2,5 m, situată în versantul stâng al ogaşului, chiar la nivelul talvegului, sub un mic abrupt. Peştera, cu o lungime totală de 650 m şi o denivelare de 90 m, este una dintre cele mai lungi şi mai adânci din Valea Cernei. Ea reprezintă o străpungere hidrogeologică a bandei de calcar din versantul stâng al Cernei. Deoarece este o peşteră „tânără", în plină evoluţie, ea se caracterizează prin galerii puţin modelate de apă, care coboară pante mari şi este aproape complet lipsită de concreţiuni. În schimb, oferă un prilej instructiv de a vedea cum se realizează o captare carstică în bazinul Cernei. Se recomandă vizitarea în perioade secetoase, când nu se anunţă averse, şi numai împreună cu speologi experimentaţi şi înzestraţi cu echipament necesar (detalii în Ş. Negrea, 1984).
În amonte de Gura Olanului şi până la Cheile Corcoaiei, şoseaua parcurge bazinetul Cerna-Sat, încadrat de Culmea Oslea Românească (la NV) şi de creasta calcaroasă a Culmii Cernei (la SV) (fig. 3). Râul Cerna meandrează, se desface în braţe, formând o luncă largă în care s-a dezvoltat localitatea Cerna-Sat (+)** (km 42,0). Aşezarea are câteva zeci de gospodării şi a fost întemeiată de oltenii de pe Valea Motrului, mai exact din Cloşani şi Călugăreni, pe la începutul sec. al XIX-lea; atestarea e legată de faptul că Tudor Vladimirescu intenţiona să construiască aici o biserică. O potecă marcată cu triunghi roşu pleacă din dreptul şcolii din Cerna-Sat, trece pe lângă Vf. Cioaca înaltă şi se îndreaptă spre Cloşani (v. traseul 35 şi fig. 3). Tot din Cerna-Sat porneşte marcajul bandă galbenă spre Vf. Godeanu (v. traseul 18 şi fig. 3).
După Cerna-Sat şoseaua ocoleşte Cheile Corcoaiei pe la confluenţa Cernei cu Naiba şi revine lângă albia râului în zona Gurii Balmeşului (fig. 3). Cheile Corcoaiei (+)*** (km 43) reprezintă un obiectiv carstic turistic major al Văii Cernei, protejat într-o rezervaţie naturală (+). Ele pot fi vizitate numai în timpul apelor scăzute. Cum ieşim din Cerna-Sat, traversăm pârâul Naiba şi, după nici o sută de metri, suntem la intrarea în chei. Poteca ce le străbate este prevăzută cu balustradă metalică; totuşi trebuie să avem mare grijă pe unde şi pe ce călcăm! Cheile n-au mai mult de 300 m lungime, dar ne impresionează îngustimea lor. Este vorba de un tunel de presiune ovoidal, cu diametrul ce circa 10 m, săpat de ape Iii baza unui defileu înalt de peste 100 m. Privind în sus, ai impresia că pereţii sunt uniţi pe undeva şi că râul străbate o peşteră în care eşti închis împreună cu el. Decorul natural este demn de imaginaţia populară care a explicat formarea cheilor prin spintecarea muntelui cu sabia de către eroul mitic Iovan Iorgovan (alias Hercules) ca să ucidă balaurul ce se „înşurubase" în stâncă (v. subcap. „Literatura populară").
În amonte de Cheile Corcoaiei, Cerna curge la contactul dintre şisturile cristaline (versantul stâng) şi calcare (versantul drept). Pe o distanţă de vreo 3 km se formează un sector de defileu numit La Privalnici*. Curând intrăm într-un bazinet situat la confluenţa pârâului Balmeşu cu Cerna. Aici se află aşezările Balmeşu (+) şi Lunca Largă (+). Din acest loc, şoseaua urcă în serpentine până la bazinul Lacului Iovanu (km 50), capătul traseului nostru.
De la baraj, drumeţul se poate întoarce în Cerna-Sat pentru a cere găzduire la vreun gospodar sau la Campingul Cerna-Sat (+) din localitate. Evident, el poate continua drumeţia pe vale în amonte (v. traseul 8, unde este prezentat şi Lacul Iovanu).
8. BĂILE HERCULANE - BARAJUL LACULUI DE ACUMULARE IOVANU - IZBUCU CERNEI - CHEILE CERNIŞOAREI - îNŞEUAREA DINTRE VF.PALTINA ŞI VF. PIATRA IORGOVANULUI - CABANA BUTA**
Marcaje: punct roşu (de la Lacul Iovanu) şi bandă roşi (de la Piatra Iorgovanului).
Distanţa şi durata: Băile Herculane - barajul Lacului Iovanu: 59 km pe şosea modernizată (v. traseul 7); barajul Lacului Iovanu - coada acestui lac: circa 19 km pe şosea modernizată; coada Lacului Iovanu - Izbucu Cernei -Cheile Cernişoarei - înşeuarea dintre Vf. Paltina şi Piatra Iorgovanului - Cabana Buta: 3-4 zile cu piciorul pe poteci de munte prin păduri de fag şi răşinoase şi pe golul alpin.
Traseul permite, printre altele, cunoaşterea unor obiective de mare atracţie turistică din bazinul superior al Cernei: Lacul Iovanu, Izbucu Cernei, Cheile Cernişoarei şi peşterile din preajmă.
Pentru tronsonul Băile Herculane - barajul Lacului Iovanu vezi traseul 7. Lacul de acumulare Iovanu*** s-a format după ridicarea unui baraj înalt de 110 m la confluenţa pârâului Iovanu cu Cerna, unde debitul mediu anual este de 6 mc/sec. Construcţia barajului a folosit un pinten prelungit din versantul vestic care îngusta valea până la 35-40 m şi este de tipul barajului de pe Lotru la Vidra, adică din arocament cu nucleu impermeabil. S-au utilizat în acest scop 2,5 milioane mc de materiale, din care peste 1,8 milioane mc de arocamente, 0,2 milioane mc de balast şi 0,4 milioane mc de argilă. Lacul astfel format la 685 m alt. (cota normală de întreţinere) pe roci granitice şi şisturi cristaline are o suprafaţă de 678 ha, o lungime de 10 km şi un volum de apă de 124 milioane mc. Coada sa se află în amonte de fosta confluenţă cu pârâul Cărbunele, nu departe de Izbucul Cernei. Apele lacului sunt, în cea mai mare parte, deviate printr-un tunel spre centrala Tismana din bazinul Motrului. Versanţii asimetrici (datorită constituţiei geologice) care se reflectă splendid în oglinda apei, şi barajul înalt, profilat pe decorul munţilor, sporesc considerabil pitorescul acestui colţ de natură.
De la baraj, şoseaua modernizată urmăreşte malul drept al lacului strecurându-se cu mari ocoluri între oglinda acestuia, care formează numeroase golfuleţe în dreptul'afluenţilor, şi Munţii Godeanu, prevăzuţi cu abrupturi stâncoase, până răzbeşte la coada lacului (fig. 3). Aici prindem cărarea care urcă pe lângă Cerna. Suntem deja în sectorul ciucevelor**, acele creste calcaroase alungite ce străjuiesc Valea Cernei până sub curmătura Soarbele, începând de la confluenţa cu Cărbunele, rând pe rând, ne apar pe dreapta văii, sub spinarea rotunjită a Culmii Gârdomanului: Ciuceava lui Drăgan, Ciuceava Văcăriei, Ciuceava Chicerii, Ciuceava Cracu Frasinului şi Ciuceava Prihodu Mare - în timp ce dincolo de râu, pe malul stâng, se înalţă Dosul Cernei care aparţine Munţilor Mehedinţi.
La contactul dintre ciucevele Văcăriei şi Chicerii, chiar sub abruptul celei din urmă, se află Izbucul Cernei(+)***. Faimosul izbuc, considerat cel mai puternic izvor din România, se află la 710 m alt. absolută şi 30 m alt. relativă. Acest izvor carstic de tip vauclusian, cunoscut şi sub numele de „Izvorul Cernei" sau „Obârşia Cernei", are debitul mediu multianual de 1,5-1,6 mc/sec. De fapt el variază între 1 mc/sec şi 7 mc/sec, în funcţie de anotimp. Temperatura este însă practic constantă tot anul, variind foarte puţin, între 6,8 şi 7,0°C. Prin colorări cu fluoresceină şi prin marcare cu izotopi radioactivi s-a dovedit că Izbucu Cernei îşi adună apele tocmai din bazinul Jiului de Vest, de la Câmpuşel. Folosind structura geologică favorabilă, apele parcurg aproape 12 km în 9 zile. La această circulaţie participă şi pierderile de apă din Valea Scorotei şi cele din zona înaltă a Retezatului calcaros - fapt care lungeşte traseul apei la aproape 14 km iar timpul de parcurgere la 12 zile. Aşadar, este vorba de cea mai lungă şi mai adâncă străpungere hidrogeologică demonstrată experimental în România. Ce păcat că această extraordinară reţea subterană nu e accesibilă şi omului! Ieşind prin izbuc, apa rece şi limpede nu trădează nici măcar unul din secretele marilor galerii şi săli încărcate cu comori concreţionare, ferecate în adâncul munţilor. De fapt, se poate vorbi de „izbucurile Cernei" deoarece, în afară de puternica exurgenţă care ţâşneşte năvalnic de sub o îngrămădire de blocuri căptuşite cu muşchi, mai sunt două izbucuri foarte apropiate, cu debite remarcabile, ieşind din talvegul Ogaşul Chicerii, precum şi altele, cu debit mai mic, situate tot în apropiere, pe ambele maluri ale Ogaşului Cald. Toate izbucurile se află la contactul tectonic dintre calcare şi şisturile cristaline ale autohtonului. Datorită aportului considerabil al tuturor acestor izbucuri, Cernişoara se conturează ca râu adevărat şi primeşte numele de Cerna.
De la izvoarele Cernei, poteca urmăreşte apa Cernişoarei spre amonte, având în stânga noastră Ciuceava Chicerii. După vreo 300 m ne oprim şi căutăm în versantul ei dinspre râu Peştera Mare din Ciuceava Chicerii* (catalogată de speologi ca „Peştera nr. 10 din Valea Cernei). Intrarea, situată la 860 m alt. absolută şi 180 m faţă de Cernişoara, este mare (3x5 m), dar din cauza orientării spre nord, este greu de găsit. Peştera este alcătuită dintr-o singură galerie prevăzută cu mici diverticule laterale, totalizând 90 m. Podoaba concreţionară constă din gururi, stalagmite, coloane, curgeri parietale foarte albe şi intacte - toate în partea finală a peşterii. Guanoul de lilieci şi resturile vegetale explică prezenţa unor animale troglobionte. Pentru vizitare este nevoie doar de o sursă de lumină.
După aproape 2 km în amonte de la Izbucu Cernei, într-un loc în care Cernişoara face un cot spre nord, poteca intră în nişte chei scurte tăiate de aceasta între Ciuceava Prihodului Mare (în stânga noastră) şi Ciuceava Neagră (în dreapta). Sunt Cheile Cernişoarei*, lungi de circa 300 m. La ieşirea din chei intrăm cu poteca în pădure unde, într-o poeniţă, Cernişoara primeşte pe dreapta ei pârâul Gârdomanu (numit şi Scurtu).
Amatorii de peşteri pot face un popas la circa 150 m în aval de confluenţa menţionată, unde se află un izvor carstic. De aici, ocolind zona de abrupt, ei pot urca pe versantul Ciucevei Negre până în locul numit „La Frecuş". Aici, la 895 m (155 m faţă de Cernişoara), se află intrarea (2,5 x 2,5 m) în Peştera din Ciuceava Neagră* (catalogată ca „Peştera nr.14 din Valea Cernei"), orientată spre sud. Ca şi peştera precedentă, este fosilă, formată dintr-o galerie cu mici diverticule laterale, totalizând 75 m. Speleotemele constau din gururi, crustă calcitică pe podea şi pereţi, coralite şi coloane (atrage atenţia un frumos grup de coloane aliniate în lungul unei fracturi din tavan care a favorizat formarea peşterii). Se poate vizita în orice anotimp cu orice echipement, dacă dispunem de o lanternă. Atenţie însă la scorpioni, care sunt prezenţi în zona vestibulară printre blocurile de prăbuşire şi resturile vegetale - lucru mai puţin obişnuit la o asemenea altitudine.
Revenind la confluenţa cu Gârdomanul, urcăm pe poteca ce îngână Cernişoara cale de aproape un ceas în direcţia NE până ajungem la confluenţa celor două pâraie care formează Cernişoara: Măneasa, care vine din stânga noastră tocmai de sub Vf. Paltina (2.149 m) şi Sturu, care vine din dreapta, cu obârşia sub Vf. Şarba (1.742 m). Poteca noastră urcă pe Culmea Mănesii care separă cele două pâraie, mai întâi printr-o pădure de fag, apoi printr-o plantaţie de răşinoase pentru a ieşi pe golul aipin la vreo 1.700 m altitudine. După ce trecem de stâna Măneasa, ocolim fruntea unei văi şi ajungem pe creastă, în înşeuarea ce separă apele Cernei de cele ale Jiului de Vest. De aici, coborâm în Scocul Soarbele, apoi urcăm spre înşeuarea dintre vârfurile Paltina şi Piatra lui Iorgovan. Mai departe o luăm la dreapta până atingem Vf. Piatra Iorgovanului iar de aici ne îndreptăm spre cabana turistică Buta** din Parcul Naţional Retezat - punctul terminus al traseului nostru. Ultima porţiune este comună cu a traseului 5, marcat cu bandă roşie.
TRASEE ÎN MUNŢII CERNEI ŞI GODEANU-RETEZAT
9. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - PLATOUL ŞI IZVORUL CORONINI - CRACU LUI ARENDAŞU - POIANA CU PERI**
Marcaj: punct roşu
Durata: 2-2 1/2 ore urcuş cu piciorul pe potecă şi drum de căruţă.
Traseul leagă staţiunea de drumul de creastă al Munţilor Cernei, trecând prin pitorescul Platou Coronini (fig. 4 şi 5). Este accesibil în lunile fără zăpadă şi cere un efort deosebit.
Pentru situarea cartierului Zăvoi în perimetrul Staţiunii vezi traseul 1 şi fig. 5. Puţin în aval de Vila Livia(+)** (Vila Băncii) de pe strada Zăvoiului, în dreptul clădirii nr.42, se desface la dreapta un drum nemarcat care urcă vreo 250 m pe malul stâng al pârâului Valea Mare, apoi o ia la dreapta în serpentină largă până la Platoul Coronini. Parcursul acestui drum durează 20-30 minute. Marcajul punct roşu apare la intrarea din amonte a cartierului Zăvoi. Primul semn punct roşu este pictat alături de un punct galben pe zidul de piatră care tiveşte baza versantului între Izvorul de Ochi şi acest cartier. Câteva trepte de beton lipite de calcanul primei case ne conduc la o potecă-alee care, după mai multe serpentine strânse, ajunge pe platou. Pe această variantă mai scurtă se poate urca pe platou în 15-20 minute (fig. 4 şi 5).
Platoul Coronini** se află la 218 m altitudine. De fapt este o poiană largă, în pantă uşoară, cu fâneţe întinse şi petice de ogor, cu case risipite sub poala pădurii ce o înconjoară.
Cândva, platoul a fost amenajat ca oare destinat serbărilor câmpeneşti. Mai încoace a devenit locul de odihnă preferat de oamenii veniţi la cură sau la odihnă, dornici de linişte, aer curat şi de privelişti largi către Valea Cernei dominată de Masivul Domogled. Pe acest platou ajung sau pleacă şi alte marcaje turistice, direct sau prin intermediul altora (vezi traseele următoare).
Odată ajunşi pe Platoul Coronini urmărim marcajul punct roşu prin mijlocul acestuia, înaintând pe un drum de căruţă până la capătul de sus al poenii. Aici, părăsim platoul pe lângă Chioşcul de Sus folosind o potecă. Aceasta înaintează printre grădini, trece pe lângă Izvorul Coronini, coboară pe fundul Văii Mari pentru puţină vreme, o ia la dreapta pe o curbă de nivel, străbate o pădurice de pini şi, după ce se desprinde de marcajul punct galben (care l-a însoţit pe cel roşu din cartierul Zăvoi şi care acum coboară spre izvorul Munk), suie pieptiş pe Cracu lui Arendaşu acoperit cu fagi până intersectează poteca de creastă marcată cu bandă roşie (v. traseul 5 şi fig. 4). De aici nu mai e mult până ieşim ia lumină în Poiana cu Peri*, unde cresc meri, peri şi mai ales cireşi sălbatici. Din poiană ne putem întoarce pe acelaşi marcaj sau pe marcajul triunghi albastru care ne scoate în apropierea hotelului Roman.
10. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - PLATOUL CORONINI - CHIOŞCUL DE JOS - IZVORUL DIANA**
Durata: 1-1 1/2 ore cu piciorul pe potecă.
Traseul reprezintă o promenadă comodă şi plăcută pe versantul drept al Cernei, împădurit cu fag şi stejar.
Pornim din cartierul Zăvoi pe poteca marcată cu punct roşu şi punct galben (v. traseul 9 şi fig. 4) şi-l urmăm până la mijlocul Platoului Coronini. Aici, ne angajăm la dreapta pe o potecă-alee marcată cu punct albastru care ţine o curbă de nivel paralelă cu Cerna până dăm de un refugiu construit pe o stâncă în plină pădure. Este cunoscut ca Refugiul Scheneller, Foişorul Dragalina sau Chioşcul de Jos. Din acest chioşc se deschide o magnifică vedere panoramică*** asupra staţiunii şi Masivului Domogled. Înaintând pe poteca-alee întâlnim o primă bifurcaţie: din ea se desface, la stânga, poteca punct galben ce urcă spre Izvorul Munk.Puţin mai departe, iată, încă o bifurcaţie. De data aceasta lăsăm poteca punct albastru să se ducă înainte pe curbă de nivel, să treacă peste Ogaşul Munk şi să se îndrepte spre Peştera Hoţilor, iar noi coborâm 2 serpentine pe poteca-alee din dreapta noastră (dublu marcaj: punct albastru şi punct galben) care ne scoate din pădure direct în spaţiul dintre rezervorul Băii Neptun şi bătrâna clădire a Băii Diana, azi ocupată parţial de „Discoteca Club 69". Capătul ultimei serpentine (care e şi capătul traseului nostru) este prevăzut cu câteva trepte de piatră şi se află chiar lângă Izvorul Diana III (+) (fig. 5). La ultima noastră vizită (iulie 2000) nu se mai putea distinge semnele punct albastru şi punct galben pe stânca de lângă aceste trepte iar indicatorul de direcţie lipsea. În schimb, drumeţul neavizat poate citi pe o placă metalică un text derutant: „Foişorul verde - Izvorul Munk - Foişorul galben - Grota cu Aburi, Clubul ecologic UNESCO Pro Natura". Evident, o asemenea placă trebuie scoasă şi înlocuită cu un indicator turistic conţinând date corecte şi complete, iar marcajele împrospătate (măcar pe cele 2 serpentine unde au dispărut complet!).
11. BĂILE HERCULANE (CARTIERUL ZĂVOI) - IZVORUL CORONINI - IZVORUL MUNK - IZVORUL DIANA III**
Marcaj: punct galben
Durata: 2-2 1/2 ore cu piciorul pe potecă
Traseul are ca obiectiv două izvoare reci din versantul drept al Văii Cernei: Coronini şi Munk. El este accesibil în tot cursul anului, de preferat vara pentru a profita de răcoarea codrului, mai ales în ultima porţiune a traseului.
Pentru traseul Cartierul Zăvoi - Izvorul Coronini a se vedea traseul 9 (fig. 4 şi 5). De la Izvorul Coronini*, poteca noastră, dublu marcată cu punct galben şi punct roşu,coboară mai întâi pe fundul Văii Mari. De aici o ia la dreapta pe o curbă de nivel, străbate o pădurice de pini şi, după ce se desparte de marcajul punct roşu (care urcă pe Cracu lui Arendaşu spre Poiana cu Peri), coboară în serpentine spre Izvorul Munk (+)** (incorect „Munch" sau „Munc"). Izvorul, captat într-un mic bazin de beton, iese de sub un perete stâncos înalt de peste 30 metri - loc de antrenament pentru salvamontiştii locali. El poartă numele doctorului Munk, fost medic la Herculane, autor al unei lucrări despre cura balneară în staţiune, publicată la Viena în 1871. La sfârşitul sec. al XIX-lea a fost captat şi folosit la acţionarea unui sistem de ventilaţie hidraulică amplasat în spatele Băii Neptun, precum şi la asigurarea aerului condiţionat în clădirea Cazinoului. De asemenea, la începutul sec. al XX-lea, apa izvorului a acţionat un ascensor hidraulic instalat în hotelul Dacia (Pavilionul 6) din Piaţa Hercules.
După ce am băut apa din izvor pe săturate şi ne-am odihnit, pornim la vale în lungul Ogaşului Munk, urmărind poteca marcată cu punct galben prin pădurea de fag tot mai deasă, întunecoasă şi răcoroasă. După vreo 5 minute de coborâş, se desprinde în stânga noastră o potecă marcată cu triunghi galben care urmează o curbă de nivel pentru a face legătura cu poteca cu multe serpentine Herculane - Poiana cu Peri, marcată cu triunghi albastru (v. traseul 13 şi fig. 4). Pe un indicator pus la intersecţie stă scris: „Izvorul Munc (sic!) - Piscul Jubiliar - Piscul Ciorici". Din acest punct mai coborâm o vreme prin pădure până intrăm în poteca-alee marcată cu punct albastru, nu departe de Chioşcul de Jos. De aici şi până la Izvorul Diana III (+) urmăm marcajul comun punct galben şi punct albastru (v. traseul 10, fig.4-5).
Între izvoarele Munk şi Diana sunt 1,48 km care pot fi parcurşi în 20-25 minute; în sens invers însă ne trebuie 40-50 minute.
12. BĂILE HERCULANE (IZVORUL DIANA III) - IZVORUL MUNK - PISCUL JUBILIAR - VF. CIORICI - IZVORUL MUNK - VF. DODA**
Marcaj: punct galben; parţial bandă galbenă şi triungh roşu
Durata: 3 1/2-4 ore cu piciorul pe potecă prin pădure de . fag şi răşinoase.
Traseul permite vizitarea comodă (graţie serpentinelor) a trei vârfuri de munte de pe care se poate admira panorama Văii Cernei şi a munţilor înconjurători: Piscul Jubiliar, Vf. Ciorici şi Vf. Doda (fig. 4). Traseul poate fi parcurs în tot cursul anului (dar mai indicat vara), cu excepţia derivaţiei Izvorul Munk - Vf. Doda - Vf. Ciorici, care se recomandă numai în lunile fără zăpadă.
Pentru primul tronson, cuprins între izvoarele Diana III şi Munk a se vedea traseele 10 şi 11 (descrise în sens invers). De la Diana la Chioşcul de Jos sunt 610 m, iar până la Izvorul Munk încă 620 m. Un sursurde apă ne anunţă dinainte prezenţa izvorului. De la Izvorul Munk** continuăm urcuşul la dreapta pe poteca punct galben. După două serpentine (nici 50 m) suntem deja pe Piscul Jubiliar**, înzestrat cu un chioşc pentru refugiu sau popas, din care se deschide o minunată belvedere***. Piscul a fost numit astfel în amintirea evenimentului sărbătorit la Herculane în 1896 cu prilejul inaugurării Canalului Porţile de Fier (astăzi aflat sub apele lacului cu acelaşi nume), la care au participat suveranii celor trei ţări riverane (v. cap. „Arheologie şi istorie"). Pe Platoul Coronini şi pe acest pisc s-au aprins atunci bogate focuri bengale. De la Piscul Jubiliar urcăm în continuare pe poteca punct galben până atingem Vârful Ciorici** (413 m), unde ne aşteaptă un chioşc construit pe muchie de stâncă, din care se deschide o amplă belvedere***. La nord ni se dezvăluie în toată splendoarea Vârful Piatra Baniţei în prim plan, vârfurile Cicilovete şi Piatra Galbenă în planul doi, iar Vârful Arjana în planul profund. Dincolo de Cerna ne apare în faţă, din amonte în aval, vârfurile Hurcu şi Şuşcu, Domogledu Mic şi Mare şi Şoimu. La sud de ei se poate distinge vârfurile Colariu, cu fosta carieră de calcar, şi Stoghiru, cu staţia de releu TV, iar în zare, spre sud-vest, se profilează Munţii Almăjului (fig. 4).
De la Vârful Ciorici ne întoarcem la Izvorul Munk pentru a porni spre al treilea vârf de pe traseul puntului galben. În acest scop ne angajăm pe poteca din stânga izvorului, marcată cu bandă galbenă, care ne urcă în serpentine până pe Culmea Drăganului. Aici întâlnim marcajul punct galben care vine de pe platoul Coronini şi ne ţinem după el pe curba de nivel de deasupra Izvorului Munk, intersectăm ogaşul cu acelaşi nume, trecem pe versantul stâng al ogaşului în punctul unde se întâlnesc două văiugi şi, după circa jumătate de oră, iată-ne pe Culmea Doda. Aici, după ce lăsăm în stânga poteca triunghi roşu, atingem Vârful Doda. Acest vârf poartă numele generalului Doda, cel care a organizat Comunitatea de avere - o instituţie economică creată pentru a servi interesele naţionale româneşti în timpul stăpânirii austro-ungare. De pe Vârful Doda se deschide o largă vedere panoramică*** spre Herculane şi Domogled. După un popas reconfortant revenim la locul în care am întâlnit marcajul triunghi roşu. După ce fac câteva serpentine împreună, cele două marcaje se despart. Poteca punct galben coboară în dreapta, spre Piscul Jubiliar, în timp ce poteca triunghi roşu, coboară în stânga, ajungând, după vreo 20 de minute, la Vârful Ciorici - deci fiecare potecă închide circuitul la una din cele două înălţimi vizitate deja. În primul caz, retragerea spre staţiune se face pe poteca punct galben, dar în sens invers decât la urcuş. În al doilea caz, cel mai la îndemână este poteca triunghi albastru care, între staţiune şi Poiana cu Peri, trece pe la Vârful Ciorici (v. traseul 13 şi fig. 4).
13. BĂILE HERCULANE (BISERICA CATOLICĂ) - VF. CIORICI -VF. ELISABETA - POIANA CU PERI - VF. CIORICI - PEŞTERA CU ABURI - PEŞTERA LUI ADAM - PEŞTERA HOŢILOR -PEŞTERA PE LA DESPICĂTURA***
Marcaj:triunghi albastru; parţial cruce albastră dublat de triunghi albastru
Durata: Biserica catolică -Vf. Ciorici - Poiana cu Peri: 4-4 1/2 ore urcuş pe potecă prin păduri de fag şi răşinoase urmând triunghiul albastru; Vf. Ciorici - Peştera cu Aburi - Peştera lui Adam - Peştera Hoţilor: circa 1 oră coborâş dificil printre cleanţuri pe pantă înclinată puternic, cu arboret sau grohotiş, fără marcaj; Peştera Hoţilor-hotelul Roman: 5-7 minute coborâş pe scări apoi pe poteca marcată cu cruce albastră şi triunghiului albastru; hotelul Roman - Peştera de la Despicătură - Biserica catolică: circa 500 m pe strada Romană, fostă Uzinei (fig. 4 şi 5).
Traseu pentru parcurgerea frumoasei poteci mult folosită odinioară de locuitorii satului Valea Bolvaşniţa care veneau la Herculane, cât şi pentru vizitarea unor peşteri „fierbinţi" influenţate de apele termominerale sau nu, situate pe linia de fractură de sub Vârful Ciorici (fig. 4). Până la Vârful Corici, traseul este practicabil tot anul; tronsonul Ciorici-Poiana cu Peri necesită efort şi se recomandă numai în lunile calde şi numai în grup; tronsonul Ciorici-Peştera Hoţilor este foarte periculos şi este interzis fără echipament adecvat şi însoţitor alpinist sau speolog.
Din Piaţa Hercules urcăm scările din dreapta Bisercii catolice (fig. 4 şi 5) care trec pe lângă casa parohială cu turlă şi clopot şi se termină în strada Liliacului. Urcând pe treptele acestei scări observăm pe un zid primul semn triunghi albastru; un semn similar e şi pe stânga bisericii, la treptele din strada Romană. Marcajul ne conduce la capătul din dreapta al străzii Liliacului, după care se înfundă în pădurea de fag bătrân. Pe unul din fagi stă scris: „spre Grota cu Aburi". Înaintăm pe această potecă vreo 300 m în paralel cu strada Romană care este undeva, jos, în dreapta noastră, apoi începem urcuşul lent pe serpentine ample şi dese până atingem Vârful Ciorici** (413 m). Până aici am întâlnit mai întâi marcajul punct albastru care vine de la Platoul Coronini (v. traseul 10), apoi marcajul de legătură triunghi galben (v. traseul 11) iar aici, pe vârf, am găsit marcajele punct galben care vine de la Izvorul Munk şi triunghi roşu care coboară de la Vf. Doda (v. traseul 12).
După un popas în chioşcul de lemn construit pe creştetul unei stânci reluăm traseul pe poteca triunghi albastru. Ea face serpentine scurte, încolăcindu-se spre Vârful Elisabeta** (629 m) care poartă numele împărătesei Elisabeta (Sissi) (v. cap. „Arheologie şi istorie"). De la biserica catolică şi până aici am mers circa 3 ore şi am parcurs pe picioare aproape 5.500 metri. Şi de pe acest vârf avem o vedere largă (poate cea mai cuprinzătoare) către Valea Cernei şi Munţii Mehedinţi cu Domgledul în prim plan. Mai departe, poteca triunghi albastru se îngustează, merge mai mult pe muchie şi se pierde pe alocuri sub acumulările de frunze uscate. După aproape 1.000 m de urcuş de la ultimul popas ajungem la Izvorul Elisabeta**. Potolindu-ne setea cu apa limpede şi rece a acestui izvoraş facem încă un efort pe panta mai domoală şi atingem Vârful cu Peri** (768 m). Aici ne întâlnim cu marcajul punct roşu care vine de la Platoul Coronini (v. traseul 9 şi fig. 4) şi cu marcajul de creastă, bandă roşie (v. traseul 5 şi fig. 4).
După o odihnă binemeritată în Poiana cu Peri* (v. traseul 9), revenim la Vârful Ciorici cu intenţia de a efectua partea a treia a traseului, cea mai dificilă, recomandată numai drumeţilor experimentaţi. Coborând sub chioşcul de lemn deja amintit pe serpentinele unei poteci laterale vreo 10-15 minute, dăm de Peştera (Grota) cu Aburi*** (375 m alt.) (fig. 4). Aici, la semiobscuritate, micuţa peşteră (are doar 14 m), răsuflă aburi fierbinţi (52-56°C) cu miros de pucioasă printr-o crăpătură în stâncă. Bolboroseala înfundată ca de cazan uriaş în clocot ce însoţeşte aburii te duce cu gândul la Dante şi „Infernul" său. Emanaţiile sulfuroase fierbinţi au creat condiţiile pentru dezvoltarea unui muşchi pe care-l întâlnim numai aici: este Philonotis schliephackei, pentru protecţia căruia s-a propus chiar crearea unei rezervaţii în acest punct. În prima jumătate a sec. XX ieşeau mai mulţi aburi prin fisurile peşterii iar ţăranii din satele învecinate veneau să facă băi de aburi în această saună naturală. Vara, îndeosebi pe vreme de secetă, aburii deveneau foarte calzi, dar când ploua se răceau numaidecât. Peştera nu este amenajată, deşi există o propunere făcută în acest sens, încă din 1890, de către medicul român Vuia.
Părăsind poteca, coborâm brusc printre două cleanţuri pe o pantă foarte înclinată şi plină de grohotiş până dăm de o gaură neagră din care uneori ies aburi calzi. Este Peştera lui Adam*** (fig. 4 şi 7), situată la 295 m alt. (135 m deasupra talvegului Cernei). A fost „botezată" astfel în 1970 de Şt. Negrea după numele descoperitorului ei, Nicolae Adam din Băile Herculane. Peştera începe printr-un puţ de 11 m care poate fi coborât numai cu tehnică speologică şi conduce la un sistem complicat de galerii şi săli (vezi fig. 7). Când nu ies aburi cu miros iute de guano de liliac, prin deschiderea circulară cu diametrul de peste 2 m se poate distinge foarte bine fundul avenului. În total, peştera măsoară 212 m şi are 27 m denivelare maximă. Explorarea este îngreunată de temperatura ridicată, în jur de 30cC, atât iarna cât şi vara, în Sala cu Guano şi de până la 45°C în Galeria cu Aburi. Această peşteră, încălzită de aburi fierbinţi veniţi din adâncuri, conţine formaţiuni unice, nişte stalactite gelatinoase de natură organică, lungi de 4-8 cm şi groase de până la 1 cm, care pendulează la suflarea aerului încins din Galeria cu Aburi. La rândul ei, Sala cu Guano conţine un depozit gros de peste 2,5 m. Datările făcute în 1999 cu radiocarbon au arătat ca Peştera lui Adam adăposteşte una din cele mai vechi colonii permanente de lilieci din Europa, care s-ar fi putut stabili aici pe la sfârşitul ultimei perioade glaciare. Depozitul de guano a mai furnizat date preţioase şi pentru o primă cronologie a cutremurelor produse în regiune în decursul Holocenului. Din cauza condiţiilor de peşteră tropicală (pungă de aer cald şi umed şi depozit jnasiv de guano) s-a dezvoltat în acest guano o faună în care domină specie de acarieni (dintre care unele noi pentru ştiinţă, descrise de aia). Fauna cavernicolă, cantonată numai în anumite zone ale peştera, conţine specii de păianjeni şi de crustacee-izopode troglobionte. Temerarii care ţin să intre neapărat în peşteră trebuie să aibe echipamentul necesar indicat de speologul care-i va însoţi în mod obligator şi să fie atenţi la scorpionii din baza avenului şi la guanoul foarte lunecos din interior.
După ce escaladăm un vârf de cleanţ de lângă Peştera lui Adam continuăm să coborâm spre apa Cernei ţinând direcţia pe care am avut-o de la Peştera cu Aburi până aici, mereu printre cleanţuri, pe pantă abruptă cu arboret şi pe alocuri cu grohotiş. După 45-60 minute de coborâş dificil pe potecă fără marcaj care se pierde adesea, dăm de scările care ne conduc la intrarea în Peştera Hoţilor*** (fig. 4 şi 6). Peştera este cunoscută de localnici şi sub numele de „Gaura Tâlharilor" sau „Gaura Hoţilor", în nici un caz nu-i spun „Grota Haiducilor" cum găsim greşit în unele scrieri. (De ce neologismul de origine franceză „grotă" când avem cuvântul „peşteră", care, datorită lui Emil Racoviţă, a devenit internaţional în speologie ? Pe vremea romanilor era denumită „Caverna Latronum" - deci tot de hoţi şi nu de haiduci era vorba încă de pe atunci). Peştera are trei deschideri care conduc într-un sistem de galerii şi săli totalizând 143 m (v. fig. 6). Ea nu atrage prin podoaba concreţionară, ci prin pereţii încărcaţi de inscripţii, unele cu embleme şi chenare artistic meşteşugite în culori, altele de un oarecare interes istoric - cea mai veche datând din 1820. Astfel, noi am descoperit printre ele iscălitura lui N.Golescu („ministrul dinlăuntru" al guvernului revoluţionar din 1848), alături de cea a lui P.Ghica (probabil din familia Ghiculeştilor), datate 1836. Din păcate, după 1972 nu le-am mai găsit, fiind astupate de vopsea cu iscălituri proaspete. Peştera prezintă interes deosebit pentru fauna sa şi pentru documentele arheologice descoperite în umplutura de pe planşeu, pentru care a şi fost declarată rezervaţie arheologică. Fauna este importantă prin prezenţa unor specii subterane terestre şi acvatice de miriapode şi crustacee, unele descrise chiar de aici. Săpăturile sistematice ale arheologilor au scos din peşteră numeroase dovezi de locuire, cele mai vechi datând din epoca paleolitică. Astfel au fost scoase la iveală unelte rudimentare de cuarţit din paleoliticul mijlociu (de acum circa 30.000 de ani), unelte din epipaleoliticul timpuriu (de acum vreo 14.000 de ani), precum şi mai multe niveluri de locuire din neolitic, cu ceramică de tip Coţofeni (detalii în cap. „Arheologie şi istorie"). Singura amenajare a peşterii constă din scările de beton cu balustradă care conduce vizitatorul la intrarea II. Din păcate, secţiunea stratrigrafică amenajată şi inscripţionată de arheologi în 1971 (care putea fi văzută la lumina intrării IV), inclusiv gardul de nuiele şi sârmă ghimpată care o proteja (v. fig. 6) au fost distruse în bună parte de vizitatori. Peştera poate fi parcursă la lumina zilei în ţinută de oraş. În sezonul rece se impune îmbrăcăminte mai groasă, toate galeriile fiind influenţate de temperatura de afară. În general peştera este relativ caldă (9-15°C în Galeria cu Gururi), umedă şi parcursă de curenţi de aer între cele trei deschideri.
Ieşind din Peştera Hoţilor, coborâm pe scara de beton care dă în poteca triunghi albastru cu urme de marcaj cruce albastră. Această potecă, desprinsă din bucla unei serpentine a potecii triunghi albastru ce urcă spre Vf. Ciorici, se termină în stradă, puţin în amonte de hotelul Roman. Chiar la locul de unire a potecii cu strada se află, la înălţime, pe peretele stâncos o inscripţie făcută în 1872 cu prilejul Congresului medicilor şi naturaliştilor ţinut la Herculane, în care s-au prezentat deopotrivă lucrări de balneologie şi despre flora şi fauna Domogledului. Medicul Alexandru Popovici a prezentat balada lui Iovan Iorgovan, tradusă de Iosif Vulcan în limba maghiară.
Angajându-ne pe strada Romană, remarcăm, puţin în aval de hotelul Roman, fântâna în care sunt captate izvoarele Hercules II şi Hygieia (+) şi fanta verticală a intrării în Peştera de la Despicătură (+)** (fig. 4). Despre această peşteră, lungă de 105 m, am vorbit cu prilejul descrierii izvoarelor Despicătura alfa şi beta, captate în galeriile ei, şi am prezentat-o sumar în cadrul turului Staţiunii Băile Herculane (traseul 1).
Ajunşi cu bine la capătul traseului 13, doar câteva sute de metri pe strada Romană ne mai despart de Biserica catolică, punctul din care am pornit la drum.
14. BĂILE HERCULANE - ŞAPTE IZVOARE CALDE - PIATRA BANIŢEI - POIANA CULMEA MARE***
Marcaj:triunghi galben (Ştrandul termal-Culmea Mare)
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Şapte izvoai o Calde: 4 km pe şosea modernizată; Şapte Izvoare Calde - Poiana Culmea Mare: 1 1/2 ore urcuş cu piciorul pe potecă prin pădure de fag şi răşinoase şi printre cleanţuri (fig. 3 şi 4).
Traseul merită văzut pentru priveliştile de pe fosta potecă de graniţă (pătrăulă) şi îndeosebi pentru cea de pe Piatra Baniţei.
Pentru tronsonul Herculane - Şapte Izvoare Calde vezi traseul 7 (fig. 3 şi 4). În zona Şapte Izvoare Calde, Valea Cernei este mai largă, pereţii înalţi depărtându-se până la 1,5 km, iar râul primeşte doi afluenţi: Ogaşu lui Roşeţ, pe stânga, şi Slatina, pe dreapta. După ce trecem de campingul „Şapte Izvoare" ne oprim la Şapte Izvoare Calde (+)***. Aici, în dreptul casei ţărăneşti singuratice de pe stânga şoselei, coborâm scările metalice tot mai deteriorate, trecem puntea peste Cerna şi, după câteva zeci de metri pe potecă, dăm de cele Trei Izvoare Calde (+)* captate. De aici urcăm pieptiş pe o potecă nemarcată care se pierde pe alocuri până dăm de poteca triunghi galben, bine conturată, de pe muchia versantului drept al Văii Slatina. În imediata apropiere, vârful unui cleanţ ne oferă prima vedere panoramică. În acest punct se poate ajunge şi de la Ştrandul termal Şapte Izvoare (+)**, mergând în aval până la confluenţa Cernei cu Slatina, unde prindem poteca marcată care urcă pe muchia versantului drept al Văii Slatina.
Mai departe, urcuşul printre goruni şi pini este domol. Rariştile ne oferă privelişti de neuitat asupra peisajului înconjurător, mereu altfel cu cât prindem înălţime. Când roca sfărâmicioasă de sub tălpi e înlocuită cu calcarul dur, înseamnă că urmează urcuşul pe Piatra Baniţei*** (500 m alt.). În acest scop, o înconjurăm prin dreapta şi ajungem pe vârf prin spatele ei. De lângă ruinele turnului de observaţie al patrulelor de grăniceri români de dinainte da Unire, avem ovedere panoramică*** completă: în faţă, peretele impunător al Coşiului cu cascadele sale impetuoase, în stânga Lacul Prisaca strâns între versanţii Cernei, iar în dreapta Valea Cernei în aval de Şapte Izvoare Calde. Este o privelişte grandioasă, cum puţine sunt în bazinul Cernei, ba chiar şi în ţară, fapt pentru care am acordat traseului trei stele.
De la turn, doar vreo sută de metri, la dreapta, ne despart de Peştera din Piatra Baniţei*, săpată în versantul drept al Văii Slatina (19 m lungime). Continuându-ne traseul printr-o pădure tânără şi deasă, ieşim pe culme în Poiana Culmea Mare* unde întâlnim, chiar la marginea pădurii, traseul de creastă al Munţilor Cernei, marcat parţial cu bandă roşie. De aici, putem coborî în satul Valea Bolvaşniţa sau face cale întoarsă la Herculane (fig. 4).
15. BĂILE HERCULANE - CASCADA VÂNTURĂTOAREA - POIANA CICILOVETE**
Distanţa şi durata; Piaţa Hercules - confluenţa cu Scochină: 12,8 km pe şosea modernizată; confluenţa cu Scochină - cascada Vânturătoarea: 1-1 1/2 ore cu piciorul pe potecă; cascada Vânturătoarea - Poiana Cicilovete: 1-1 1/2 ore pe potecă prin pădure de fag (fig. 3).
Traseul are ca obiectiv principal Cascada Vânturătoarea. Pentru tronsonul Herculane - confluenţa Cernei cu Scochină vezi traseul 7 (fig. 3 şi 4). După mai bine de jumătate de ceas de mers pe picioare de la coada Lacului Prisaca ajungem la km 12,8 şi trecem puntea peste Cerna situată în aval de confluenţa cu pârâul Scochină (fig. 3). Urcând pe malul drept până la confluenţă, căutăm marcajul cruce roşie. Poteca, bine bătătorită, pe alocuri consolidată cu piatră de către grăniceri români ai fostei frontiere, urcă mai întâi în serpentine pe un grohotiş, apoi în cel mult o oră şi jumătate ne duce la Cascada Vânturătoarea***. Şuvoiul de apă, lovindu-se de un prag, se transformă într-o ploaie fină care cade de la circa 40 m (s-au publicat şi cifrele 25, 30 şi 45 m) în paralel cu peretele stâncos perfect vertical. Numele îi vine de la faptul că apa este „vânturată", pulverizată, dând naştere unei pânze alburii care se umple de curcubee când e luminată de soare. În zilele ploioase, Vânturătoarea devine o cascadă adevărată, o vână de apă care se prăvale de la mare înălţime cu vuiet puternic. Sub orice formă am vedea-o, imaginea ne rămâne întipărită în memorie pentru totdeauna.
Mai departe, poteca se strecoară prin spatele pânzei de apă la adăpostul unei surplombe, trece pe lângă un abri transformat în ţarc pentru vite, urcă trei serpentine pe deasupra cascadei şi ajunge pe un mic platou pietros, de pe care putem admira în voie priveliştea oferită de Valea Cernei dominată de abrupturile Munţilor Mehedinţi. Drumeţul înrăit îşi poate instala cortul aici, apa fiindu-i alături din belşug. Satisfăcuţi de privelişte, ne continăm urcuşul printr-o pădure tânără, cu luminişuri pline de ruguri de mure. După mai bine de o oră de urcuş atingem culmea în Poiana Cicilovete** (1.143 m), invadată de ierburi - capătul traseului nostru. De aici, putem reveni în Herculane mergând circa 1-1 1/2 ore pe marcajul de creastă bandă roşie (v. traseul 5, fig. 3 şi 4) până în Poiana cu Peri şi mai departe pe marcajul triunghi albastru până în Piaţa Hercules (v. traseul 13 şi fig. 4).
16. BĂILE HERCULANE - PODU ŢĂSNEI - CHEILE PRISĂCINEI 5 - VALEA CERNEI KM 21 - PEŞTERA LUI ION BARZONI**
Marcaj: punct albastru (Podu Ţăsnei - Prisacina - Vale Cernei km 21)
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Podu Ţăsnei: 13,8 km pe şosea modernizată; Podu Ţăsnei - cătunele Drăstănic, Prisacina şi Ineleţ - Valea Cernei km 21 -Peştera lui Ion Bârzoni: 4-5 ore pe poteci şi drumuri de munte prin păduri de fag şi răşinoase cu poieni întinse (fig. 3).
Traseul permite cunoaşterea reliefului carstic din cursul mijlociu al Cernei: Cheile Prisăcinei cu peşterile Şălitrari, considerate drept cele mai impresionante din bazinul Cernei, alături de Cheile Corcoaiei (v. traseul 7 şi fig. 3), precum şi Peştera lui Ion Bârzoni, pe primul loc ca frumuseţe printre cavităţile naturale din acest bazin. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Podu Ţâsnei a se vedea traseul 7 (fig. 3 şi 4). Pentru poteca punct albastru părăsim şoseaua de pe Valea Cernei, traversăm Podu Ţăsnei** pe partea dreaptă a râului şi urcăm pe versantul drept al pârâului Drăstănic. După ce depăşim casele cătunului Drăstănic, ne continuăm urcuşul pe acelaşi versant până sub Vârful Arjana*** (1.512 m) - considerat cel mai frumos vârf din Banat. Aici, poteca noastră se desface în două: o potecă merge înainte, peste culme, la Bogâltin, cealaltă potecă, a noastră, ocoleşte obârşia Văii Prisacina, coboară prin stânga văii, depăşeşte cătunul Prisacina dar, în dreptul Cheilor Prisăcinei coteşte brusc, la stânga, spre cătunul Ineleţ (fig. 3). Dacă dorim să pătrundem cât de cât în Cheile Prisăcinei***, avem de ales între două variante. Prima: să coborâm pe o potecă nemarcată, desprinsă din cotitura menţionată a potecii punct albastru; aceasta merge în paralel cu cheile până jos la Cerna, de unde noi o luăm în aval până la intrarea în chei, situată în dreptul km 16,5 de pe şosea. A doua variantă presupune începerea traseului cu Cheile Prisăcinei şi revenirea la Podu Ţăsnei pentru a porni pe marcajul punct albastru; în acest caz, după ce traversăm Podu Ţăsnei, urmăm în amonte poteca lată de pe versantul drept al Cernei. După circa 10 minute ajungem la gospodăriile unor buni cunoscători ai zonei: Vrăbete şi Cosma. De la casa lui Cosma, poteca coboară mai întâi în Valea Drăstănic, pe care o traversează, şi, după alte 20 de minute, atinge Valea Prisăcina. Ambele văi adăpostesc pereţi calcaroşi grandioşi, de o mare spectaculozitate şi grad de dificultate în a-i escalada. Indiferent de varianta adoptată, drumeţul îndrăzneţ trebuie să fie atent tot timpul la vipere. Cheile propriu zise n-au decât câteva sute de metri, dar înaintarea spre amonte nu este la îndemâna oricui. Se cere o agilitate şi un efort foarte mare pentru a sări din bolovan în bolovan şi înainta prin apa pârâului care străbate cheile până se ajunge sub peretele în care sunt suspendate intrările în Peşterile de la Şălitrari**. Se urcă mai întâi, cu dificultate, pe panta de grohotiş foarte mobil din stânga noastră, după care ne căţărăm pe peretele calcaros la liber sau asiguraţi în coardă alpinistică. Ici colo pereţii sunt împodobiţi cu scumpie, pini şi a'(i arbori. Dintre cele cinci peşteri explorate de echipa noastră încă din anii 50 în Muntele Şălitrari care formează versantul drept al cheilor, cea mai importantă este Peştera nr. 4 de la Şălitrari, cunoscută sub numele de Peştera Mare de la Şălitrari** (480 m alt. absolută şi 180 m deasupra Cernei, 1.500 m lungime totală). Punctul de atracţie al peşterii îl constituie Sala Finală cu cele trei coloane de un metru în diametru, înconjurate de o mulţime de concreţiuni de calcit. În câteva locuri se găsesc oase de Ursus spelaeusş\ mari „cimitire" de oase de lilieci iar în nivelul inferior al galeriei principale, frumoase coralite şi helictite.
Revenind la marcajul punct albastru unde am rămas, deasupra Cheilor Prisăcinei, coborâm abruptul de calcar al Cernei ajutaţi de scările de lemn instalate de localnici, ajungând, prin cătunul Ineleţ pe fundul Văii Cernei, la puntea hidrometrică de la km 21. Aici se termină marcajul punct albastru, dar nu şi traseul nostru. Din dreptul km 21 urcăm până la sălaşul lui Ion Ghiţuică, iar de aici încă vreo 200 m spre sud pe o potecă bună, fostă „pătrăulă" (potecă de patrulare a grănicerilor români pe fosta graniţă), până ajungem sub deschiderea relativ mică a Peşterii 40 din Bazinul Cernei, cunoscută de localnici sub numele de Peştera lui Ion Bârzoni (+)*** (444 m alt. absolută şi 99 m deasupra Cernei, fig. 3). Este săpată de ape în versantul drept al Cernei (Geanţul Inălăţ), puţin în aval de confluenţa cu pârâul Iuta. Deschiderea conduce într-o reţea de de galerii fosile, totalizând 400 m. Podoabele concreţionare sunt foarte bogate şi variate: coloane masive, domuri, stalactite şi stalagmite, văluri, gururi cu perle, odontolite şi mai ales coralite (e cea mai bogată peşteră din ţară în aceste speleoteme). Fauna conţine câteva specii cavernicole caracteristice zonei: chilopodul Lithobius decapolitus, izopodul Trichopolidesmus eremitis, coleopterul Sophrochaetaeic. În 1971 peştera a fost închisă cu poartă metalică iar în prezent este declarată rezervaţie speologică, închisă turismului (detalii în cap. „Ocrotirea naturii").
De la Peştera lui Ion Bârzoni revenim la km 21 şi de aici ne întoarcem la Băile Herculane pe şosea.
17. BĂILE HERCULANE - CHEILE BOBOTULUI - CRACU LUI STEPĂN - VF. VLASCU MARE**
Marcaj: triunghi albastru (Cheile Bobotului - Vf. Vlaşci Mare)
Distanţa şi durata:Piaţa Hercules - Cheile Bobotului: 28,8 km pe şosea modernizată; Cheile Bobotului -Vf. Vlaşcu Mare: 4-4 1/2 ore urcuş cu piciorul pe potecă prin pădure de fag.
Traseu de legătură între Valea Cernei şi Culmea Vlaşcului la nivelul Cheilor Bobotului. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Cheile Bobotului vezi traseul 7 (fig. 3). Pornim de la km 28,8 unde sunt Cheile Bobotului*** (prezentate la traseul 7), mergem pe şosea până mai sus de confluenţa Cernei cu launa şi trecem podul pe malul drept al râului. Aici, în stânga, prindem poteca marcată cu triunghi albastru şi începem urcuşul, pe deasupra cheilor, pe Cracu lui Stepăn**, având în dreapta Valea launei Mari (v. traseul 4, fig. 3). La început, poteca e bătătorită, cu pantă mică, protejată de o pădure de amestec cu mult fag şi puţin gorun şi tei. Ieşim la lumină, trecem prin fâneţe cu ceva pomi fructiferi, pe lângă o casă a Ocolului Silvic, printre câteva case ţărăneşti, după care intrăm iar în pădure. Panta devine tot mai înclinată iar urcuşul cere efort tot mai mare. După mai bine de 4 ore de la punctul de plecare ajungem pe culme, pe Vârful Vlaşcu Mare** (1.608 m), de unde putem cuprinde cu privirea o vastă întindere montană. De aici putem coborî spre localităţile Frăsâncea - Cornereva (v. traseul 4 şi fig. 3), merge pe poteca de creastă bandă roşie (v. traseul 5 şi fig. 3) sau face cale întoarsă.
18. BĂILE HERCULANE - CERNA-SAT - OSLEA ROMÂNEASCĂ -VF. GODEANU**
Marcaj : Bandă galbenă (Cerna Sat – Vf. Godeanu)
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Cerna-Sat: 42 km pe şosea modernizată; Cerna-Sat - Oslea Românească - Vf. Godeanu: 7-8 ore urcuş cu piciorul pe poteci de munte prin pădure de fag şi răşinoase apoi pe golul alpin (4-5 ore la coborâre).
Traseul reprezintă un urcuş pe creastă pentru turiştii aflaţi în Cerna-Sat care doresc să ajungă pe Vârful Godeanu şi este principalul drum de legătură între Masivul Godeanu şi Valea Cernei folosit de drumeţii ce coboară spre Băile Herculane. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Cerna-Sat vezi traseul 7 şi fig. 3. Marcajul bandă galbenă pleacă din Cerna-Sat** (550 m alt.), urcă pe creasta dintre văile Curmezişul şi Naiba, trece pe lângă Vârful Oslea Românească** (1.781 m), după care continuă să urce pe creasta dintre văile Stârminosu şi Balmeşu până atinge drumul de creastă al Munţilor Cernei marcat cu bandă roşie (v.traseul 5 şi fig. 3). De aici merge pe deasupra izvoarelor pârâului Balmeşu, îndreptându-se spre Vârful Godeanu** (2.229 m). Chiar aici, pe golul alpin, între obârşia Balmeşului şi Vârful Godeanu, avem ocazia să observăm, la faţa locului, efectele glaciaţiei de la începutul cuaternarului asupra culmei Munţilor Godeanu. E vorba de relieful glaciar exprimat prin forme de eroziune (circuri, văi, praguri glaciare) şi de acumulare glaciară (morene). Din Băile Herculane (Piaţa Hercules) până aici am urcat o diferenţă de nivel de 2.059 metri.
TRASEE ÎN MUNŢII MEHEDINŢI
19. BĂILE HERCULANE - CHEILE PECINIŞCĂI – CREASTA COCOŞULUI
Marcaj: cruce galbenă (Pecinişca - Creasta Cocosxului cu întreruperi)
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Podul Cernei din Pe-cinişca: 4 km pe străzi modernizate; Podul Cernei-Cheile Pecmişcai: 2 km pe străzi şi pe drum nemodernizat; Cheile Pec.nişcai - Creasta Cocoşului: 3-31/2 ore urcuş obositor pe potecă prin pădure de fag şi luminişuri (fig. 4).
Obiectivul principal al traseului îl constituie Cheile Peciniscăi şi peşterile sale. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Podul Cernei din Pecinişca a se vedea traseul 2 şi fig. 4. Primul semn cruce galbenă apare pe podul peste Cerna care uneşte Băile Herculane cu cartierul sau Pecinişca* După pod, marcajul urmează strada Pecininşca care îngână malul stâng al Cernei în aval. Gospodăriile vechi din localitate sunt tipice Banatului montan. În dreptul casei cu nr 929 nu departe de confluenţa Cernei cu Valea Satului (sau V Pecinişca) ne angajăm pe drumul prăfos din stânga noastră, nemarcat, care şerpuieşte printre livezile sătenilor. Acest drum urmează Valea Satului în amonte cale de peste 1 km până la o fostă carieră de calcar care a măcinat o parte din cheile din apropiere, lăsând o rană urâtă în peisaj. Este vorba de Cheile Peciniscăi*** pe cât de scurte, pe atât de frumoase. Chiar la intrarea în chei există un adăpost pentru oi iar drumul lasă în stânga şi în dreapta câte o ramificaţie. Ramificaţia din dreapta ocoleşte cheile şi revine pe fundul văii care, de la obârşie şi până la chei se numeşte Săliştea şi nu Valea Satului (fig. 4). Înainte de a pătrunde în chei escaladând mormanul de grohotiş adunat la intrare, să urcăm pe ramificaţia din stânga noastră, care ne conduce pe versantul drept al cheilor foarte abrupt până la Gaura Ungurului** (fig. 9). Cele 4 guri ale peşterii, vizibile încă din dreptul carierei părăsite, se deschid la 300 m alt. absolută şi 45 m deasupra pârâului (fig. 4). Este o peşteră fosilă, săpată de pârâul Săliştea pe când curgea la un nivel superior celui actual. Cavitatea se compune dintr-un etaj superior şi unul inferior, legate prin două puţuri de 10 şi respectiv 13,5 m, întreg sistemul subteran măsurând 249 m (fig. 9). Cele 4 intrări luminează direct sau difuz aproape întreg etajul superior, alcătuit dintr-un labirint de galerii cu numeroase blocuri de prăbuşire. Etajul inferior, accesibil numai cu echipament speologic, este mai concreţionat (coloane, stalagmite, stalactite, gururi cu perle, crustă de calcit pe pereţi etc). În afară de oseminte de urs de peşteră s-au identificat urme de locuire timpurie, în special ceramică din epoca bronzului.
Revenind la intrarea în chei, prindem poteca cruce galbenă şi urcăm pieptiş pe lângă izbucul Săliştei strecurându-ne, pe valea de aici înainte seacă, printre blocurile uriaşe desprii.se din pereţi sau escaladându-le cu dificultate. Deşi scurte (au circa 200 m lungime şi o diferenţă de nivel de aproximativ 100 m), cheile sunt foarte spectaculoase, impresionând prin aspectul lor straniu şi liniştea totală din porţiunea fără curs de apă. Spre capătul din amonte al cheilor, unde pereţii se apropie între ei până la un metru, auzim un zgomot înfundat, de apă prăvălindu-se în adâncime, care se întăreşte din ce în ce. Este zgomotul făcut de pârâul Sălişte care dispare aici, în Peştera de la Ponorul Peciniscăi**, accesibilă doar pe 20 metri. Puţin mai sus de ponor scăpăm brusc de strânsoarea pereţilor şi de strecurarea printre stâncani, ieşind într-o poiană largă. Acum un deceniu mai era aici casa şi saivanul lui Vasile Bojonca, azi nu mai vedem decât o ruină.
În poiană marcajul cruce galbenă dispare dar noi urcăm în continuare pe Valea Săliştei pe o potecă tot mai sălbatică prin pădure tot mai deasă până la confluenţa a două pâraie de izvor. Mai departe poteca o ţine într-un urcuş obositor până iese pe platoul de lângă Vârful Creasta Cocoşului (917 m), unde întâlnim drumul auto Topleţ - Podeni - capătul traseului nostru. De aici putem face cale întoarsă sau merge pe drumul de creastă bandă roşie până la obârşia pârâului Ferigari (v. traseul 6, fig. 4), iar de acolo pe marcajul cruce roşie până la Herculane (v. traseul 23, fig. 4).
20.BĂILE HERCULANE - CHEILE PECINISCAI - POIANA PADEŞ**
Marcaj: cruce galbenă (Pecinişca - Cheile Pecinişcăi)
Distanţa şi durata: Piaţa Herculane - Podul Cernei din Pecinişca: 4 km pe străzi modernizate; Podul Cernei -Cheile Pecinişcăi: 2 km pe străzi şi pe drum nemodernizat; Cheile Pecinişcăi - Crăcii Fâşii - Poiana Padeş: 3-4 ore de urcuş pe potecă prin livezi, pădure de fag şi poieni (fig. 4).
Traseul leagă Băile Herculane de drumul de creastă al Munţilor Mehedinţi ocolind Cheile Pecinişcăi care sunt dificil de străbătut. Este recomandat pe vreme bună iar iama interzis. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Cheile Pecinişcăi a se vedea traseul precedent. Mai departe, din faţa Cheilor Pecinişcăi*** apucăm poteca lată din dreapta noastră, cu aspect de drum de căruţă la început, care ocoleşte cheile pe deasupra, se lasă în poiana din amonte de chei unde sunt ruinele casei lui Vasile Bojonca, după care se abate iar la dreapta, urcă prin livezi, apoi abrupt prin păduri şi poieni, până în Poiana Padeşu**. De aici nu mai este mult până la drumul auto Topleţ - Podeni care urmează o vreme marcajul de creastă bandă roşie (v. traseul precedent).
21. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - LA ŞIPOT - VF. ŞOIMULUI - PADINA ŞORONIŞTE - PEŞTERA MARE DE LA SORONISTE***
Marcaj: punct roşu (Fosta Fabrică de var - La Şipot): bandă galbenă (La Şipot - înşeuarea dintre Vf. Şoimulu şi Vf. Domogledu Mare).
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Locul fostei Fabrici de var: 3,3 km pe străzi modernizate; Locul menţionat -Cheile Ferigari - La Şipot: 1-1 1/2 ore urcuş pe potecă de munte; La Şipot- Padina Şoronişte - Peştera Mare de la Şoronişte: 1 1/2-2 ore de urcuş pe poteci prin pădure de fag şi pâlcuri de alte esenţe (fig. 4).
Traseul ne conduce pe calea cea mai scurtă şi mai accesibilă în Cheile Ferigari cu Peşterile între-Pietre şi la cea mai importantă peşteră din Masivul Domogled: Peştera Mare de la Şoronişte. Parcurgerea traseului este recomandată în lunile calde şi fără multe precipitaţii, sub conducerea unui speolog dotat cu echipament de căţărare pe pereţi şi coborâre în puţuri şi care cunoaşte exact poziţia peşterii (care alfel este de negăsit!).
Pentru tronsonul Piaţa Hercules - locul fostei Fabrici de var vezi traseul 2 şi fig. 3-4. La o curbă a şoselei DN 67 D, în zona fostei Fabrici de var unde se află un grup de case, apare primul semn punct roşu. De aici, poteca urcă domol pe lângă fosta carieră de calcar, care a măcinat muită vreme frumuseţea muntelui. Ea trece mai întâi pe lângă o baracă, apoi pe la un izbuc, traversează un scoc şi urcă pieptiş peste grohotişuri şi printre stânci prăvălite până ajunge Ia îngusta despicătură a Cheilor Ferigari** (829 m). Cheile sunt cunoscute de localnici şi sub numele de „Valea între-Pietre", „Prolaz", „Prolazu Pecinişcăi" sau „Zgău Prolazului". (De remarcat că apelativul „prolaz", de origine slavă, înseamnă „loc de trecere", „trecătoare", iar „zgău", de origine dacă, înseamnă „crăpătură", „pântece"). Urcuşul dificil este răsplătit de pitorescul trecătorii, dominată de ţancuri înalte, cu grohotişuri la poale şi încununate de siluetele de stampă japoneză ale pinului bănăţean. Câteva mici peşteri se deschid în pereţii trecătorii. Cea mai mare se află în peretele drept, la 15 m înălţime, are 2 intrări şi 18 m lungime. Se numeşte Peştera de la între-Pietre*, dar este cunoscută şi sub numele de „Peştera Căpitanului" - după numele unui traseu pentru alpinişti, din apropiere. Să amintim cu acest prilej că amatorii de escalade au la îndemână numeroase trasee alpinistice de diferite lungimi şi grade de dificultate marcate pe pereţii stâncoşi ai Domogledului.
Ieşind din chei, urcuşul obositor încetează iar poteca, devenită lată, înaintează spre est pe un loc drept, într-un peisaj prietenos Este capătul din aval al lungii şi îngustei Poieni Ferigari** care încadrează firul văiugii pe care mergem, de obicei fără apă, formată odinioară de Ogaşu Ferigari (Rucăr), ogaş care acum se pierde printr-un ponor în aval de obârşie; această văiugă reprezintă limita sudică a Rezervaţiei naturale Domogled (v. fig. 4 şi 11). Nu mergem mult şi ajungem în punctul numit La Şipot**-un izvor şi ogăşel chiar lângă potecă, cândva cu bancă şi masă pentru popas. Până aici am făcut, de la fosta Fabrică de var, mai bine de o oră. După ce ne-am odihnit şi băut apă din şuviţa firavă a izvorului, ne întoarcem spre Cheile Ferigari până regăsim indicatorul plantat chiar în potecă şi care ne îndrumă „spre Domogied" (adică la stânga atunci când urcăm). Urmând această indicaţie, părăsim poteca de pe Valea Ferigari pentru o potecuţa care urmează firul unui afluent de dreapta ce vine dinspre nord, de pe teritoriul Rezervaţiei Domogled, marcată cu bandă galbenă. Trecând de izvorul frontal neîngrijit al acestui afluent, situat la rădăcina unui fag uriaş, potecuţa ne scoate, după circa 700 m, la înşeuarea dintre Vf. Domogledu Mare (1.105 m) şi Vf. Şoimului (771 m). Dacă avem timp, ne putem abate pe poteca din stânga până la Vârfu Şoimului**, care nu este prea departe (fig. 4). Dacă nu, lăsăm marcajul bandă galbenă să urce spre Vf. Domogledu Mare (v. fig. 4) iar noi coborâm pe potecuţa tot mai greu de urmărit care ocoleşte pe la obârşie valea suspendată de la nord de Vârfu Şoimului şi, după vreo 500 m (dacă ne îndrumă o bună călăuză localnică), atingem Padina Şoroniştei**. Ne aflăm deasupra unui abrupt orientat spre sud-vest, înalt de numai 10 m, în baza căruia se ascunde obiectivul nostru final, Peştera Mare de la Şoronişte. De aici avem o vedere panoramică*** cuprinzătoare spre Valea Cernei cu Băile Herculane spre nord-vest. De la locul de popas şi până aici am făcut 1 1/2-2 ore.
Peştera Mare de la Şoronişte*** apare în scrieri şi sub nume ca Gaura din Şoronişte, Gaura Dracului, Peştera din Domogled sau Peştera lui Tatarczi (în nici un caz „Peştera Tătarilor"!). Peştera, situată la 630 m alt., este descendentă cu ultima parte verticală, formată dintr-o succesiune de puţuri - totalizând 153 m lungime şi 96 m denivelare (-86 m + 10 m). Galeria superioară, pe alocurea frumos împodobită cu concreţiuni, conduce la gura largă a unui puţ central şi la două puţuri mici, laterale (fig. 8). Cu echipament speologic se poate coborî în Sala cu Prăbuşiri - foarte argiloasă - şi de aici, prin alt puţ, mai jos, într-o sală circulară din care pleacă o galerie îngustă şi scurtă, colmatată cu argilă. Peştera este importantă în special pentru stâlpii stalagmitici în formă de „teanc de farfurii", descrişi pentru prima dată de aici de către E. Racoviţă şi R. Jeannel. Se cunosc până acum 5 specii de animale troglobionte, unele chiar endemice (păianjeni, pseudoscorpioni, miriapode şi gândaci). Săpăturile au dat oseminte de urs de cavernă. Peştera poate fi vizitată până la gura fiorosului puţ 1 (fig. 8) care e recomandat numai speologilor amatori. Timp de vizitare a Galeriei Superioare: 1/2 oră; pentru toată peştera: 3-5 ore. Ieşind din peşteră, ne putem întoarce pe unde am venit sau urma marcajul bandă galbenă spre Vf. Domogledu Mare pentru a coborî în staţiune pe la Crucea Albă (v. traseul 25 şi fig. 4).
22. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - LA ŞIPOT -OBÂRŞIA VĂII FERIGARI - CREASTĂ**
Marcaj: punct roşu (Fosta Fabrică de var - Creastă)
Distanţa şi durata: Piatxa Hercules - Locul fostei Fabrici de var: 3,3 km pe străzi modernizate; Locul menţionat-Cheile Ferigari - Obârşia Văii Ferigari - Creastă: 2-2 1/2 ore pe potecă de munte prin pădure de fag şi poieni (fig. 4).
Traseu de legătură între Herculane şi drumul de creastă al Munţilor Mehedinţi. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - La Şipot a se vedea traseul precedent. De la micul izvor cu apă puţină şi ogăşelul lui înaintăm mai bine de 1 km pe poteca ce străbate lunga şi îngusta Poiană Ferigari** până la un sălaş părăsit, cunoscut sub numele de Casa lui Brozba (fig. 4). Aici, în plină pădure de fag, apa Ogaşului Ferigari (Rucăr) este înghiţită de un ponor. Se pare că această apă reapare în izbucul din satul Barza al Topleţului din Valea Cernei (v traseul 2). Mai departe, poteca punct roşu urcă la izvorul (obârşia) Ogaşului Ferigari. Urmează un urcuş mai abrupt care ne scoate sus, pe Culmea Munţilor Mehedinţi unde întâlnim marcajul de creastă bandă roşie şi drumul auto Tapteţ - Podeni (v. traseul 6, fig 3 şi 4).
Pe traseul punct roşu am fost însoţiţi de încă două marcaje: cruce roşie, care merge în continuare la Podeni (v. traseul 23, fig. 4) şi bandă albastră care, de la casa hai Brozba, o ia la stânga spre Poiana Muşuroaie şi coboară în HerciJane pe la Crucea Albă (v traseul 26 şi fig. 4). Acesta din urmă este marcajul recomandat pentru reîntoarcerea în Staţiune, în cazul când nu dorim să facem cale întoarsă.
23. BĂILE HERCULANE - CHEILE FERIGARI - CREASTĂ -PODENI**
Marcaj:cruce roşie (Fosta Fabrică de var- Podeni)
Distanţa şidurata:Piaţa Hercules- Locul fostei Fabrici de var: 3,3 km pe străzi modernizate; Locul menţionat-Cheile Ferigari - Creastă: 2-2 1/2 ore pe potecă de munte prin pădure de fag şi poieni; Creastă- Podeni: 2-2 1/2 ore de coborâş pe drum nemodernizat şi poteci (fig. 3 şi 4).
Traseu de legătură între Valea Cernei (Herculane) şi plaiurile mehedinţene (Podeni) care nu pn&ănlă dHicultăţi şi nu necesită un efort deosebit. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - La Şipot - Creastă a se vedea traseele 21 şi 22. Mai departe urmăm, spre stânga, drumul de pe Culmea Munţilor MehetSnfj (bandă roşie) în direcţia NNE până la bifurcaţia din preajma punctului La Şuşoare** Aici apucăm ramificaţia din dreapta noastră care coboară în bazinul Bahnei, la Podeni (fig. 3 şi 4).
24. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELĂRĂU - IZBUCUL LA ŞUŞOARE - PODENI***
Marcaj: punct albastru (Hotel Cerna - Podeni); cruce alb (până la Şuşoare); cruce albastră (până la Fântâna Jelărău).
Durata: Hotel Cerna - Crucea Albă: 1-1 1/2 ore urcuş pe serpentinele potecii săpate în peretele Masivului Domogled; Crucea Albă - Fântâna Jelărău - Izbucul La Şuşoare: 2-2 1/2 ore pe poteci prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni; La Şuşoare - Podeni: 1 1/2-2 ore coborâş pe picioare pe drum nemodernizat şi scurtături (fig. 3 şi 4).
Traseul, în special prima lui parte (urcuşul pe creştetul Domogledului pe la Crucea Albă), este unul dintre cele mai frumoase din întregul bazin al Cernei. Totodată el reprezintă una din căile folosite de muntenii din comuna mehedinţeană Podeni pentru a aduce diferite produse la Herculane. Accesibilă aproape oricui în sezonul cald, poteca spre Crucea Albă devine greu practicabilă pe zăpadă şi mai ales când e acoperită de gheaţă sau polei. Pornim din spatele hotelului Cerna**, mai precis de pe strada Domogled de deasupra izvorului de apă plată, unde se află toate semnele care urcă pe masiv şi anume: punct albastru (pe care îl vom urma în acest traseu), cruce albă (semn distinctiv al localnicilor care însoţeşte punctul albastru până la Şuşoare), cruce albastră (care îngână punctul albastru până la Fântâna Jelărău), bandă albastră, bandă galbenă, triunghi roşu şi triunghi albastru. Privit de aici, peretele de calcar, cu crucea fixată pe un pinten la mare înălţime, pare inaccesibil. Şi a fost până nu s-a făcut poteca. La capătul străzii Domogled, îngustă şi în pantă, dăm de şoseaua DN 67 D. După ce mergem pe ea vreo 50 m în amonte, ne angajăm pe un drumeag desprins din dreapta şoselei. După alţi o sută de metri pe acest drumeag, descoperim câteva trepte de beton, uneori astupate de litieră, care ne îmbie s-o luăm la stânga prin pădurea de fag. Urcăm astfel vreo 200 m până la grohotişurile din baza peretelui, unde întâlnim o altă potecă ce vine de la hotelurile moderne din Parcul Vicol. Avertizărr pe cei care au ales acest traseu că, atât până aici cât şi de aic înainte, nu toate marcajele afişate pe str. Domogled sunt prezente continuu pe copaci şi pietre, inclusiv marcajul punct albastru.
La început, pe grohotişurile împădurite de la baza Marelui Abrupt, poteca este largă şi comodă. De pe la 450 m alt. Însă, poteca săpată în rocă cu dalta şi barosul, urcă tot mai pieptiş spre cruce. Pe astfel de poteci cei ce suferă de rău de înălţime trebuie să urce cu mare atenţie, supravegheaţi să nu se uite în jos, spre abis. Admirând priveliştea larg deschisă asupra oraşului şi Munţilor Cernei de vizavi. văzuţi mereu din alt unghi, mai odihnindu-ne pe cele câteva bănci şi în chioşcul acoperit de pe traiectul potecii, nici nu ştim când a trecut mai bine de o oră - timpul necesar de a parcurge cei vreo 2.300 m până la Crucea Albă*** (529 m alt.). Încă de la poale ne aflăm în plină rezervaţie naturală, ocrotită de lege şi adesea pângărită de oameni inconştienţi. Priveliştea oferită ochilor de pe pintenul Crucii Albe nu are egal. În faţă se înalţă Munţii Cernei cu culmea împădurită, continuaţi în dreapta de Masivul Godeanu cu golul alpin. Falia calcaroasă, în lungul căreia se înşiră peşterile fierbinţi (Peştera cu Aburi, Peştera lui Adam, Peştera de la Despicătură) se trădează prin abrupturile alb-cenuşii. La poale, oraşul îşi etalează frumuseţile arhitectonice străbătute de panglica argintie a Cernei. De undeva din spate vine prin dreapta şi se deschide printr-o impresionantă despicătură deasupra Marelui Abrupt cunoscuta Vale Jelărău, seacă de obicei în porţiunea finală. Panorama nocturnă nu este mai prejos, dar pentru a prinde apusul, noaptea cu lună şi răsăritul, trebuie să ai un cort aciuat pe un tăpşan, căci circulaţia pe potecă în timpul nopţii este periculoasă.
Înainte de a porni iar la drum să ne amintim de versurile romanţei lui Arhtur Enăşescu, cândva pe buzele tuturor: „Cruce albă de mesteacăn / Răsărită printre creste / Cine te cunoaşte-n lume, / Cruce fără de poveste?". Adevărul e că crucea are o poveste, relatată de G. Acsenteanu şi al. În lucrarea „Herculanele au răsărit din legendă". Este vorba de un ofiţer din regimentul generalului erou Ion Dragalina care, venind călare de la Podeni spre Herculane în misiune de recunoaştere, s-a prăbuşit cu un podeţ a cărui picioare de lemn au fost tăiate de duşmani. Crucea Albă nu-i altceva decât omagiul adus eroului căzut la datorie.
De la Crucea Albă, poteca noastră lasă în dreapta poteca bandă galbenă (v. traseul 25), se afundă în pădure şi coboară până atinge firul Văii Jelărău, pe care îl urmează în amonte, spre est, printre pereţi de stâncă; acest sector poate fi numit Cheile Jelărăului** (fig. 4). După T. Trâpcea (1976) numele corect este „Jărălău" şi nu „Jelărău" cum apare în ghiduri, şi în nici un caz „Jelerău" cum e notat pe hărţile vechi austroungare; explicaţia este simplă: acum un secol, muntenii făceau catran din lemnul de răşinoase, numindu-l „zăr" iar valea i-a luat numele. După urcuşul prin chei nu mai mergem mult şi dăm de Fântâna Jelărăului**, un izvor carstic captat, cu apă rece de 8-9°C, situat la circa 600 m alt. Într-o mică poiană cu un chioşc amenajat ca loc de popas. Ne aflăm în plină pădure de fag deasă şi viguroasă care reţine peste zi mult din răcoarea şi umezeala nopţii. Ea este instalată pe calcare a căror spinări şi muchii răsar ici-colo printre arbori. Pe alocuri pot fi observate doline singuratice sau înlănţuite. De la Fântâna Jelărăului se desprinde spre stânga noastră o potecă nu prea comodă, în direcţia aproximativă nord, către Vârfu Şuşcu*** (1.192 m), cea mai importantă înălţime a Masivului Domogled, aflat şi el pe teritoriul Rezervaţiei naturale, iar de aici coboară, tot dificil, spre Poiana Şaua Padina, (marcaj triunghi albastru - timp necesar 2-2 1/2 ore, iarna interzis).
Lăsând în urmă Fântâna Jelărăului, continuăm mai bine de 1 km pe poteca bine bătătorită ce duce la Podeni, urmărind permanent albia mai totdeauna seacă, a pârâului Jelărău. Aici, la o ramificaţie a văilor, se desface, spre dreapta, o potecă ce duce spre Vârful Domogledu Mic (v. traseul 27) şi puţin mai încolo o altă potecă spre Valea Ferigari (v. traseul 26)-ambeletrecând prin Poiana Muşuroaie (v. fig. 4). Noi ne continuăm drumul drept înainte pe firul Văii Jerălău (total lipsită în această porţiune de apă în perioadele mai uscate), printr-o admirabilă pădure de fag. Drumul, deşi lipsit de elemente de senzaţie, e totuşi o încântare. Trebuie să urmărim cu atenţie poteca ce însoţeşte firul principal şi evitate cărările secundare. După câţiva km pe sub cupola verde a pădurii, ieşim în sfârşit în întinsa Poiană a Ştiubeiului** (sau Ştiuberi) cu bogata ei vegetaţie (multă ferigă, pe alocuri atât de deasă şi curată, încât ai impresia că e cultivată; liliac alături de ienupăr) şi cu câteva doline. Drumul către Podeni străbate poiana spre stânga, ajunge la un mare izbuc numit La Şuşoare (Ciucioare)**, dincolo de care se deschide o privelişte larg spre plaiurile mehedinţene din bazinul Bahnei, în timp ce, spre nora privirea ne este oprită de înălţimea La Suliţă. Continuând pe drumul din poiană, care de aici înlocuieşte poteca, ne îndreptăm spre Podeni, capătul traseului nostru (fig. 4).
25. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - PEŞTERA DE SUB ŞĂRBAN - VF. DOMOGLEDU MIC - VF. DOMOGLEDU MARE -CHEILE FERIGARI - FOSTA FABRICĂ DE VAR***
Marcaj: bandă galbenă (Hotelul Cerna - Fosta Fabrică de var); triunghi roşu (până la Vf. Domogledu Mic)
Durata: Hotel Cerna - Fosta Fabrică de var: 8-10 ore pe potecă prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni (fig. 4).
Este unul dintre cele mai frumoase şi totodată dificile trasee în circuit care străbat teritoriul Rezervaţiei naturale Domogled. Parcurgerea traseului e un bun prilej de a lua contact cu rarităţile floristice şi faunistice din rezervaţie. Deoarece poteca dintre Crucea Albă şi vârfurile Domogled (Cărarea Pisicii) este greu de parcurs, recomandăm traseul numai drumeţilor temerari, cu experienţă, din mai şi până în octombrie. Pentru tronsonul hotelul Cerna - Crucea Albă a se vedea traseul 24 şi fig. 4. De la Crucea Albă*** urmăm banda galbenă însoţită de triunghiul roşu (v. traseul 27) pe poteca ce duce spre vârfurile Domogledului. Această potecă este supranumită Cărarea Pisicii*** din pricina gradului mare de dificultate datorită îngustimii, brânelor şi porţiunilor cu grohotiş instabil ce o acoperă pe alocuri, precum şi a pantei accentuate. Aceste obstacole sunt însă compensate din plin de frumuseţea formelor carstice şi a priveliştelor de neuitat, mereu altele. După jumătate de oră de la cruce ajungem la Peştera de sub Şărban* (750 m alt., fig. 4). Are 86 m lungime, este luminată în bună parte, uscată şi cu puţine concreţiuni. Numele i se trage de la Vârful Şărban** (1.012 m) din apropiere, care poartă numele unui haiduc de prin partea locului. De la peşteră continuăm urcuşul prin pădure urmând serpentinele Cărării Pisicii care devin tot mai priporoase. Efortul nostru este recompensat de vederi panoramice minunate asupra Băilor Herculane, cuibărite în valea strâmtă a Cernei. După ce străbatem o pădure de liliac şi ne odihnim privirea pe pinii izolaţi încununând ţancurile şi muchiile calcaroase, apar stâncile Domogledului Mic*** (1.099 m). Poteca şerpuieşte printre ele dar, înainte de a ajunge la vârf, triunghiul roşu, care ne-a însoţit până aici, o ia ia stânga pe o potecă ce se îndreaptă către Poiana Muşuroaie (vezi traseul 27). Rămasă doar cu marcajul bandă galbenă, poteca noastră se îndreaptă spre Domogledu Mare*** (1.105 m) urmând o culme. Noi trebuie să călcăm cu mare atenţie pentru că poteca are porţiuni pe muchie de prăpastie sau merge foarte aproape de ea. De pe ambele vârfuri, care sunt relativ apropiate, putem face un tur de orizont atotcuprinzător. Se pot distinge Dunărea în Defileul Porţile de Fier, Munţii Almăjului şi Semenicului, Munţii Godeanu şi Retezat; în plan mai apropiat vedem Munţii Cernei cu Vârful Arjana, iar din Munţii Mehedinţi vârfurile Şuşcu, Hurcu, Cociu şi Inâlăţul. De la Crucea Albă şi până aici, în inima rezervaţiei naturale, am făcut 2 1/2-3 ore.
De la Domogledul Mare poteca bandă galbenă coboară spre sud-vest, mai întâi la loc deschis prin stâncărie şi pajişti montane, apoi printre pâlcuri de pin şi tufe de liliac şi, în cele din urmă, prin făgetele pure ale unei văi foarte estompate până dăm de înşeuarea dintre Vf. Domogledu Mare şi Vf. Şoimului (fig. 4). O potecă nemarcată o ia la dreapta spre Marele Abrupt dinspre Cerna, ducând la Peştera Mare de la Şoronişte (v. traseul 21, fig. 4). În apropiere de Vf. Şoimului, poteca părăseşte înşeuarea îndreptându-se spre sud, pe firul unui afluent al Văii Ferigari cu care se uneşte în aval de Izvorul La Şipot. În acest punct, banda galbenă pe care am urmărit-o tot timpul se întâlneşte cu punctul roşu, banda albastră şi crucea roşie, străbat împreună Cheile Ferigari** şi coboară la fosta Fabrica de var (vezi traseul 21 şi fig. 4).
26. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELĂRĂl - POIANA MUŞUROAIE - VALEA FERIGARI - FOSTA FABRIC; DE VAR***
Marcaj: bandă albastră (Hotel Cerna - Fabrica de var)
Durata: Hotel Cerna - Fosta Fabrică de var: 7-8 ore pe potecă prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni (fig.4)
Traseu în circuit, ca şi precedentul, dar prin partea estică E Rezervaţiei naturale Domogled - accesibil oricărui drumeţ în sezonu cald. Pentru tronsonul hotelul Cerna - Fântâna Jelărău a se vedea traseul 24 şi fig. 4. De la Fântâna Jelărăului**, mai mergem 1 km ş; ceva pe poteca bine bătătorită până la o ramificaţie a văilor. Aici lăsăm poteca din stânga (punct albastru) să se ducă spre Podeni ş noi o luăm la dreapta pe un drum forestier care înlocuieşte o veche potecă a pădurarilor. După mici serpentine prin pădurea de fag de pe o vale slab înclinată,, intrăm în Poiana Muşuroaie (Muşu-roane)***, declarată rezervaţie floristică - o imensă pajişte cu iarbă grasă, la care se aţin uneori căprioarele. Frumuseţea peisajului rezultă din varietatea nuanţelor de verde, de la cel crud al ierbii până la cel întunecat al coniferelor, pigmentată de paleta multicoloră a florilor. O fântână care seacă la secetă, câteva foişoare vânătoreşti şi cabana Ocolului Silvic (+)** se încadrează în decorul natural. După T. Trâpcea (1976), de la această cabană (nouă în anii 70) pornea o potecă marcată cu triunghi roşu care, după câteva sute de metri de urcuş drept, făcea o serpentină strânsă şi se termina pe Vârfu Domogledu Mare; este poteca pe care am trasat-o în fig. 4; astăzi poteca triunghi roşu leagă Poiana Muşuroaie de Vârfu Domogledu Mic (v. traseul 25 şi 27).
De la cabana forestieră, poteca bandă albastră o ia spre sud, trece pe lângă un foişor de vânătoare situat în capătul poienii, apoi pe lângă un izvor, lasă în stânga un drum forestier (care urcă spre obârşia Gergheritului pentru a face legătura cu drumul Topleţ -Podeni, v. fig. 4) şi trece dincolo de culmea estică a Masivului Domogled prin Şaua Cracu Rădăcinii Mari**. Dincolo de culme, poteca coboară pe o viroagă argiloasă la izvorul (obârşia) Văii Ferigari (Rucăr) în amonte de casa părăsită a lui Brozba (v. fig. 4). Aici, marcajul nostru (bandă albastră) se întâlneşte cu marcajele cruce roşie (v.traseul 23) şi punct roşu (v. traseul 22). Însoţiţi de toate aceste marcaje, înaintăm pe firul Văii Ferigari, trecem prin Cheile Ferigari** şi coborâm până la fosta Fabrica de var (v. traseul 21 şi fig. 4).
27. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - VF. DOMOGLEDU MIC-POIANA MUŞUROAIE***
Marcaj:triunghi roşu (Hotei Cerna - Poiana Muşuroaie)
Durata: Hotel Cerna - Crucea Albă: 1-1 1/2 ore; Crucea Albă - Domogledu Mic 2 1/2-3 ore; Domogledu Mic -Poiana Muşuroaie: circa 1 oră pe potecă printre cleanţuri, prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni (fig. 4).
Traseul conduce la Poiana Muşuroaie pe altă cale decât prin Valea Jelărăului pentru a include Cărarea Prisicii şi vârfurile Domgledului. Pentru tronsonul hotelul Cerna - Vf. Domogledu Mic a se vedea traseul 24 (până la Crucea Albă) şi traseul 25 (pentru Cărarea Pisicii). Înainte de Vf. Domogledul Mic*** (1.099 m), triunghiul roşu coteşte la stânga pe o potecă ce coboară în Poiana Muşuroaie (Muşuroane)*** unde se termină. După unele surse mai vechi (T. Trâpcea, 1976; P. Grigore în „România pitorească" nr. 2 din 1991), triunghiul roşu unea Cabana silvică Muşuroaie cu Vf. Domogledu Mare, urcuşul durând 2 ore: mai întâi pe un drum forestier, circa 500 m, apoi pe o potecă cu marcaj învechit ce urcă abrupt printr-o „pădure falnică", terminându-se cu câteva serpentine la lizieră, nu departe de panoul Rezervaţiei Academiei de pe golul montan (vezi şi traseul 26 şi fig. 4). După P. Grigore (1991), de la cabană mai pleacă un marcaj, triunghi roşu, care, în 45 de minute ne scoate la Izvoru Comoriştei: se apucă un drum de tractor care merge spre est, se depăşeşte o pepinieră de conifere, se urcă domol printr-o pădure rară de fag până dăm în drumul de creastă Topleţ -Podeni. Trasversându-I, o altă potecă coboară vreo 200 m până la izvorul amintit.
Din Poiana Muşuroaie ne putem întoarce la Herculane pe bandă albastră (v. traseul 26) sau pe unde am venit.
28. BĂILE HERCULANE - CRUCEA ALBĂ - FÂNTÂNA JELÂRAU - LA ŞUŞOARE - LA MARGINA
Marcaj: cruce albă (marcaj simbolic făcut de localnici între hotelul Cerna şi La Margina)
Durata: Hotel Cerna - La Margina: 4-4 1/2 ore pe potecă printre cleanţuri, prin pădure de fagi şi răşinoase şi prin poieni (fig. 4).
Traseul se suprapune în bună parte cu traseul 24, fiind diferit doar de la izbucul La Şuşoare (Ciucioare)**, aflat pe stânga drumului de creastă Topleţ- Podeni (fig. 4). La nord de izbuc, drumul se bifurcă: cel din dreapta merge la Podeni, cel din stânga continuă linia de creastă spre Vf. Margina (1.026 m) lângă care se află locul numit La Margina * (fig. 4). De aici ne putem întoarce pe marcajul bandă galbenă care ne scoate la Uzina electrică veche (v. traseul 29).
29. BĂILE HERCULANE - UZINA ELECTRICĂ VECHE - CHEILE ŞAUA PADINA - POIANA ŞAUA PADINA - LA MARGINA**
Marcaj: bandă galbenă (Uzina electrică veche - La Margina)
Distanţa şi urata:Piaţa Hercules - Uzina electrică veche: 0,6 km pe şosea modernizată; Uzina electrică veche - La Margina: 4-5 ore pe potecă prin pădure de fag şi răşinoase şi prin poieni (fig. 4).
Traseu de legătură între Băile Herculane şi drumul de creastă cu ramificaţie spre Podeni (v. fig. 4). Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Uzina electrică veche a se vedea traseul 7. La vreo sută de metri în amonte de Uzina electrică veche (+)** prindem o alee marcată cu bandă galbenă, apoi, de la un canton forestier, facem la dreapta pe un drum de tractor. Ceva mai sus prindem poteca şi urcăm serpentinele largi şi comode, până dăm de pereţii calcaroşi ai versantului. Aici poteca se bifurcă. Ramura din dreapta urcă în serpentine tot mai strânse şi priporoase, acoperite pe alocuri de grohotiş; după mai bine de 2 ore prin pădure de fag şi tei ieşim în înşeuarea dintre vârfurile Hurcu (1.088 m) şi Şuşcu (1.192 m), mai aproape de ultimul, de unde priveliştea spre Valea Cernei este plină de farmec şi inedit; de aici coborâm la stânga (spre NV) până în Valea Şaua Padina, în amonte de chei, apoi urcăm pe ea până în Poiana Şaua Padina** - o întindere plană, lungă de vreo 3 km, situată în apropierea crestei Munţilor Mehedinţi. Ramura din stânga ne conduce în Valea Şaua Padina, pătrunde în Cheile Şaua Padina** unde traversează două podeţe suspendate la înălţime, apoi, ieşind din sectorul cheilor, se uneşte cu ramura dreaptă, îndreptându-se pe firul domol al văii spre Poana Şaua Padina. Din poiană se desprinde o potecă marcată cu triunghi albastru care trece pe lângă Vârful Rudina Mare (1.163 m), se apropie de Vârfu Şuşcu (1.192 m), apoi se îndreaptă spre sud pentru a lua sfârşit la Fântâna Jelărăului (v. traseul 24 şi fig. 4).
Din frumoasa Poiană Şaua Padina apucăm drumul care trece pe lângă cabana Ocolului silvic şi urcă pe un podiş calcaros şi arid până în locul numit La Margina*, situat lângă drumul de creastă al Munţilor Mehedinţi (fig. 4). De aici putem merge la Podeni pe drumul ce se desprinde din cel de creastă sau să ne întoarcem la Herculane pe Valea Jelărăului (v. traseele 24 şi 28).
30. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CU OGAŞU LUI ROŞEŢ -CASCADA COCIULUI***
Marcaj: punct roşu (Podeţul de la confluenţă – Cascadă)
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Stânca Ghizelei -Confluenţa cu Ogaşu lui Roşeţ: 4,3 km pe şosea modernizată; Confluenţa amintită - Cascada Cociu: 1-1 1/2 ore urcuş pieptiş prin pădure de fag şi stejar (fig. 4).
Traseul are ca obiectiv Cascada Cociu. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - podeţul de la confluenţa Ogaşului lui Roşeţ cu Cerna a se vedea traseul 7 şi fig.4. Venind pe şosea de la Stânca Ghizelei (km 4,1) înspre podeţul de beton (km 4,3) putem zări în dreapta noastră printre coroanele copacilor, căciula albă şi mare a Vârfului Cociu (1.115 m) şi, dacă ştim unde este cascada, îi putem distinge şuvoiul de aoâ în cădere liberă. Primul marcaj punct roşu apare chiar aici, după ce trecem podeţul şi intrăm, la dreapta, în marginea de la şosea a Poienii (Grădinii) Cociului (Coşiului)**. Poteca şi marcajul sunt greu de urmărit şi de aceea urcăm pe firul Ogaşului lui Roşeţ (care vine tumultuos pe o pantă de circa 45 de grade) până la baza peretel Cociu cu o verticală de 200 m, cu trasee alpinistice dintre cele m: dificile şi cu Cascada Cociului**** prezentată în unele scrieri drec cea mai înaltă şi spectaculoasă cascadă din România. Într-adev; aici putem admira, mai aies când arborii sunt desfrunziţi, căderea a apă de la 120 m înălţime, despletită în două şuvoaie. Cascada est permanentă pentru că ogaşul nu seacă niciodată, în ciuda faptului c e relativ scurt şi dezvoltat pe calcare. Apa se prăvăleşte conţinut vertical, fără trepte. Spre deosebire de braţul stâng (în sensul curgerii cel drept, care creşte mult după ploi, nu poate fi văzut în toată lungimea şi splendoarea sa deoarece cade între doi pereţi. De la cascadă ne reîntoarcem la şosea ş! de aici la Herculane.
31. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CU OGAŞU LUI ROŞET - POIANA FÂNTÂNA MOŞULUI - CREASTĂ - GORNENŢI**
Marcaj:triunghi albastru (Podeţul de la confluenţă -Gornenţi)
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Confluenţa cu Ogaşu lui Roşeţ: 4,3 km pe şosea modernizată; Confluenţa amintită - Poiana Fântâna Moşului - Creastă - Gornenţi: 3-3 1/2 ore pe potecă prin livezi, pădure de fag şi conifere şi prin poieni (fig. 3 şi 4).
Traseu de legătură între Băile Herculane şi Gornenţi trecând peste creasta Munţilor Mehedinţi; iarna este interzis. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - confluenţa Cernei cu Ogaşu lui Roşeţ a se vedea traseul 7 şi fig. 4. Din locul de popas din Poiana Cociului**, situat la confluenţa Cernei cu Ogaşu lui Roşeţ, pleacă, în afară de punctul roşu (v. traseul 30), încă două marcaje: triunghiul albastru şi bandă albastră. În poiană există un indicator pe care scrie: „Spre Cascada lui Roşeţ 1 oră. Spre culmile Munţilor Mehedinţi prin Balta Cerbului 3-4 ore". Cele două marcaje pornesc chiar din poiană dar separat: banda albastră o ia spre stânga, pe un drum de tractor, în timp ce triunghiul albastru, ales de noi, suie în paralel cu firul Ogaşului Roşeţ pe o potecă care se pierde pe alocuri. După vreo 50 de metri, ea se abate spre stânga, se uneşte cu poteca bandă albastră şi urcă împreună, în serpentine tot mai strânse, până sub peretele falnicului cleanţ al Muntelui Cociu (Coşiu)**. Se presupune că acest oronim derivă din numele „kasion oraş" dat de grecii antici unui vârf din Munţii Mehedinţi, nume care a devenit, cu vremea, în graiul bănăţean „Cociu" sau „Coşiu". Deşi mai scund decât vecinii săi (v. fig. 3 şi 4), acest munte se impune prin abruptul dinspre Cerna, prezentat în traseul precedent. Mai departe, poteca urcă în direcţia generală nord-est, trece pe lângă Vârfu Mlăcile* (1.110 m) şi intră în Poiana Fântâna Moşului** unde se află un izvor. Dincolo de această poiană cele două marcaje se despart: poteca banda albastră o ia la stânga spre Poiana Balta Cerbului (v. traseul următor), în timp ce poteca triunghi albastru urcă spre creastă, o depăşeşte şi coboară în bazinul Bahnei, unde se termină la Gornenţi (fig. 3 şi 4).
32. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CU OGAŞU LUI ROŞEŢ -POIANA FÂNTÂNA MOŞULUI - POIANA BALTA CERBULUI - VF. CIOLANU MARE - CHEILE ŢĂSNEI - POIANA ŢĂSNEI (KM 14)***
Marcaj: bandă albastră (Podeţul de la confluenţa Cerne cu Ogaşu lui Roşeţ - Poiana Ţăsnei)
Distanţa şi durata. Băile Herculane (Piaţa Hercules)-Confluenţa cu Ogaşu lui Roşeţ: 4,3 km pe şosea modernizată; Confluenţa amintită - Poiana Ţăsnei: 6-7 ore pe potecă şi drum de căruţă prin livezi, pădure de fag şi răşinoase şi poieni (fig. 3).
Traseu în circuit având ca obiective principale Poiana Balta Cerbului şi Cheile Ţăsnei. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - confluenţa Cernei cu Ogaşu lui Roşeţ - Poiana Fântâna Moşului a se vedea traseele 7 şi 31, fig. 4. De la Poiana Fântâna Moşului** urmăm marcajul bandă albastră pe poteca bornată cu vechi „momâi' grănicereşti, urcând domol în lungul abruptului. Mai departe intrăm într-o vale largă, bine împădurită, care ne scoate pe un platou cu numeroase doline. De aici poteca face un cot şi pătrunde în imens-Poiană Balta Cerbului**. Este o insulă de granite între calcare lungă de vreo 800 metri, străjuită de vârfurile Inâlăţu Mic (1.146 rîşi Inălăţu Mare (1.301 m) şi în care este o cabană a Ocolului silvi (fig. 3). Revenind în punctul prin care am intrat în poiană, continuăr poteca grănicerească care se strecoară printre doline, prin pădure trece pe la Vf. Ciolanu Mare** (1.135 m) situat pe creasta Mun(ilo Mehedinţi şi se opreşte deasupra Văii Ţăsna. De aici coborâm abrup până la apă. Trecem de două stânci şi pătrundem în Cheile Ţăsnei***, de o frumuseţe cu totul particulară conferită de versanţi sculptaţi de ape şi de pinii de pe creste. În calcarele suspendate deasupra văii se deschid câteva guri de peşteră. În una dintre ele (nu se ştie exact care) ar fi fost, după nişte documente ascunzătoarea cetei condusă de Tudor Vladimirescu. Mai în ava întâlnim o pitorească moară de apă, (cunoscută ca Moara Dracului deoarece roata se învârteşte în sens invers), instalată la baza une cascade de 5 metri. Urmează un sector de canioane sălbatice, greu de străbătut, cu marmite, cascade şi o mică peşteră. Ieşind din chei pârâul Ţăsna mai coboară câteva mici cascade şi apoi dispare prin fisurile calcarului. Se poate încheia traseul coborând direct prin albie, peste câteva săritori, dare mai comod să urcăm pe potecă. Aceasta suie pe versantul drept al Văii Ţăsna spre un frumos punct de belvedere*** asupra Munţilor Cernei. Un decor de excepţie ne încântă privirile: stânci ascuţite îmbinate cu.siluetele pinilor bănăţeni. conferind peisajului o tentă de stampă japoneză. În final, coborâm în Poiana Ţăsnei**, la şosea, în dreptul locului cunoscut sub numele de „Cabana turistică de la km 14", unde circuitul nostru ia sfârşit.
33. BĂILE HERCULANE - POIANA ŢĂSNEI (KM 14) - VF. PIETRELE ALBE - POIENILE DE SUS (PLOSTIMIOARELE, MEDVEPULUI, PORCULUI, CROVU MARE, IZVERNELOR şi BILITIN) - CHEILE TÂMNEI - CONFLUENŢA TÂMNEI CU CERNA (KM 22)***
Marcaj: punct galben (Poiana Ţăsnei - Poienele de Sus - Piatra Puşcată)
Distanţa şi durata:Piaţa Hercules - Poiana Ţăsnei: 13,8 km pe şosea modernizată; Poiana Ţăsnei - Poienile de Sus ale Cernei - Confluenţa Cernei cu Fueroaga Tâmna: 10-12 ore pe poteci prin păduri de fag şi răşinoase, poieni, păşuni şi livezi (fig. 3).
Traseul are ca obiectiv parcurgerea Poienilor de Sus ale Cernei - un relief carstic extrem de original, unic în carstul carpatin, reprezentat printr-o înşiruire de depresiuni adânci, adesea cu fundul foarte neted şi cu versanţii tăiaţi în calcare abrupte şi puternic lapiezate (detalii în Şt. Negrea, 1984). Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Poiana Ţăsnei (km 14) a se vedea traseul 7 (fig. 3 şi 4). Ca să pătrundem în ţară misterioasă, izolată, a Poienilor de Sus pornim din Poiana Ţăsnei pe poteca punct galben. E bine să fim aici în zorii unei lungi zile de vară, odihniţi, deoarece ne aşteaptă porţiunea cea mai sălbatică şi dificilă a traseului, urmată de multe ore de mers până vom revedea Valea Cernei, mai în amonte, la km 22. Altfel vom fi nevoiţi să dormim în pădure sau, dacă n-avem cort, să veghem cu rândul la un foc de tabără ca să nu fim surpinşi de carnivorele care vânează noaptea (v. cap. „Vieţuitoarele" şi „Ocrotirea Naturii").
Din Poiana Ţăsnei** facem drumul în sens invers ca în traseul precedent, urcând prin Cheile Ţăsnei*** printre abrupturi, până la Moara Dracilor şi mai departe până deasupra Văii Ţăsnei. De aici, la vreo 200 m de o stână, poteca se ramifică iar noi o luăm la stânga pe punctul galben. Urmează un urcuş obositor, dintr-o bucată, cam 400 m diferenţă de nivel, printr-un hăţiş de tufe, fagi tineri şi stâncărie de calcar până ajungem pe linia de creastă, la Vf. Pietrele Albe*** (1.335 m). De sus avem o amplă vedere panoramică, până hăt departe, asupra munţilor şi Văii Cernei. În prim plan, în direcţia NNE. se înşiruie seria de depresiuni adânci, cu fundul plat, înconjurate de pereţi calcaroşi -obiectivul traseului nostru. Părăsind creasta Munţilor Mehedinţi, străbatem o serie de poteci legate prin marcajul punct galben care ne conduc succesiv, mai întâi prin Poiana Pios-tinioarele** şi Crovul Medvedului**, apoi prin Poienile Porcului**. Urmează Crovu Mare*** - o dolină imensă, adâncă de peste 100 metri, în baza căreia se află nişte stâne la umbra unor arbori răzleţi. De aici există o variantă spre Poiana Bîlitin şi o potecă spre Isverna (v. fig. 3). Din Crovu Mare ne îndreptăm sprePoiana lsvernelor*şi, în continuarea acesteia, intrăm în Poiana Biiitin***, situată la 1.200 m alt. Versanţii calcaroşi nu sunt prea abrupţi dar prezintă frumoa sculpturi făcute de apă. Avem impresia că ne aflăm în arena ur amfiteatru antic, perfect netedă, cu pajiştea de un verde cri persărată de spinările albe ale lapiezurilor dezvelite de sol. Da stăm bine cu timpul, ne putem abate spre nord pentru a faci. cunoştinţă cu marele lapiez de sub Vârfu lin Stan*** (1.466 m). În acest scop, prindem o potecă lată, caoalee.care ne conduce printr-o pădure de fag şi ne scoate, după jumătate de oră, în acest relief carstic alb şi fragmentat de un mare efect viizual.
Revenind în Poiana Biiitin, avem două posibilităţi de a ne întoarce la şosea, în Valea Cernei. Prima: să coborâm peFueroaga Biiitin** printr-un sector de chei sălbatice (cam 300 m diferenţă de nivel) până în baza abruptului Cernei iar de aici vreo 500 m prin fâneţe, păşuni şi livezi, apoi iar prin pădure pantă la confluenţa pârâulu cu Cerna. A doua posibilitate: să revenim îo Crovu Mare şi, de aic prin Crovu lui Beniog*, în Valea Tâmnei unde se află o stână - bun loc de popas. După o odihnă binemeritată,, coborâm prin Cheile Tâmnei*** (foarte sălbatice, priporoase şi în pantă mare) până la confluenţa Văii Tâmnei cu Cerna (km 22).
34. BĂILE HERCULANE - CONFLUENŢA CERNEI CU TÂMNA (KM 22) - CHEILE TÂMNEI - CROVU MARE - CREASTĂ -ISVERNA*
Marcaj: cruce roşie (DN 67 D, km 22 - Isverna)
Distanţa şi durata :Piatxa Hercules - Confluenţa Cernei cu Tâmna: 22 km pe şosea modernizată; Confluenţa amintită - Cheile Tâmnei - Creastă - Izverna: 4-41/2 ore pe potecă prin chei, păduri de fag şi răşinoase, poieni, păşuni şi livezi (fig. 3).
Traseu de legătură folosit de localnici pentru a veni la Herculane; exceptând Cheile Tâmnei (prezentate la traseul precedent) nu deţine un interes deosebit. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - confluenţa Cernei cu Valea Tâmnei a se vedea traseul 7 şi fig.3-4. Pornind de la km 22 al şoselei 67 D (aflat în dreptul Pietrei Puşcate), ne angajăm pe poteca ce suie pe Valea Tâmnei, urcăm pieptiş şi cu dificultate prin Cheile Tâmnei*** şi ajungem în Poiana Crovu Mare*** (vezi traseul precedent). Mai departe, după un urcuş domol, atingem creasta Munţilor Mehedinţi mai la nord de Vf. Bruscan (1.300 m), apoi coborâm printr-o pădure tânără de fag şi tei până în fostul cătun Cănicea, înglobat în satui-comună Isverna.
35. BĂILE HERCULANE - CERNA-SAT - VF. CIOACA îNALTĂ -VALEA CAPREI - VALEA MOTRULUI SEC - CLOŞANI*
Marcaj:triunghi roşu (Cerna-Sat- Cloşani)
Distanţa şi durata: Piaţa Hercules - Cerna-Sat: 42 km pe şosea modernizată; Cerna-Sat - Cloşani: 4 1/2-5 ore pe potecă şi drum neasfaltat, prin pădure de fag, tei şi răşinoase, poieni, păşuni şi livezi (fig. 3).
Traseu de legătură între Valea Cernei (Cerna-Sat) şi Valea lotrului (Cloşani), fără obiective turistice deosebite. Pentru tronsonul Piaţa Hercules - Cerna-Sat a se vedea traseul 7 şi fig. 3-4. Pornind din Cerna Sat**, trecem puntea peste Cerna din apropierea şcolii prindem marcajul triunghi roşu şi-l urmăm pe Ogaşul lui Hărţaucâ prin pădure de fag şi tei până atingem creasta Munţilor Mehedinţi ceva mai la sud de Vârfu Cioaca înaltă** (1.137 m). Dincolo de creastă intrăm în bazinul Motrului, mai exact în bazinul Pârâului Capra. La confluenţa pârâului Capra cu Dobrota găsim un drum neasfaltat care ne conduce, prin Valea Motrului Sec**, în localitatea cu aceleaşi nume, iar de aici nu mai e mult până la Cloşani. Coborând pe Valea Motrului Sec am trecut pe lângă unele peşteri importante (cum sunt P. Lazului şi P. Mariei - vezi fig. 3) dar, nefiind în bazinul Cernei, nu le vom descrie.
Postări
